Urma ramasa atunci cand in vis am alunecat pe o amintire…
Am tras de multe ori mai demult concluzia că cea care am ajuns să fiu în acestă zi, în acest prezent oarecum palpabil, nu sunt decât o lungă serie de factori şi evenimente care s-au strâns de-a lungul timpului şi se rotesc în jurul meu de parcă aş fi un atractor straniu fără posibilitatea de a putea fi înţeles. Pentru că în realitate ajungem să târâm după noi toate clipele frumoase (dar şi toate dezamăgirile), amintirea tuturor cărţilor pe care le-am citit şi a fiecărui ceai în care ne-am scufundat minţile, strălucirea fiecărui zâmbet care ni s-a adresat şi căldura fiecărei îmbrăţişări pe care am primit-o. Ajungem să fim astfel propriile noastre urme prin viaţă. Nimic mai mult, nimic mai complex, astăzi sunt doar urma finală pe care o las ca dovadă a celei care voi fi mâine. Ar trebui însă să observ că ceea ce-am ajuns mi se datorează într-o foarte mică măsură. Totul este de fapt influenţa celor pe care i-am cunoscut, iar în adolescenţă este foarte uşor să accepţi influenţe mai ales când ai o oarecare idee referitoare la ceea ce cauţi.
Şi e frumos să cauţi orice e bine pentru tine, mai puţin fericirea, căci căutarea ei n-a fost mereu decât un vis înceţoşat, un val slab ce se sparge la ţărm. Căutarea fericirii mi-a părut, încă de când am priceput ce înseamnă fericirea cu adevărat, doar esenţa unei vieţi ratate.
Iată-mă astăzi, într-una din acele multe zile în care nu se întâmplă nimic, cum mă refugiez iarăşi în sfera acelor gânduri care spun totul despre mine dar nimic esenţial cât să priceapă şi ceilalţi, ca şi cum gândurile mele ar trebui să fie un canal de comunicare dintre egoul înlănţuit în timp şi ceea ce-l înconjoară, lumea abstractă şi indiferentă, restul. Şi dintre gândurile cele mai puternice, cele mai presante şi obsesive se ridică calm acela care-mi spune că nimic nu rămâne mai puternic ancorat de noi, că nimic nu este mai brutal decât acel câine turbat ce ne-a muşcat cândva şi nu ne-a mai dat drumul nicicând, animal pe care-l reprezint metaforic drept toate acele lucruri începute cândva şi niciodată terminate, ca acele fraze lăsate în suspans la mijlocul ideii şi niciodată continuate, fără niciun punct, fără semnul exclamării, fără nici măcar un punct şi o virgulă. Găsesc aici poveştile neterminate pe care le-am început cândva, poveşti formate însă nu din cuvinte ci construite din amintiri. Iubiri imposibile, curse disperate prin vis, tulburări de comportament, antisociabilitate, refugiu în subconştient. Poveşti neterminate. Şi dacă de orice altceva reuşeşti să mai scapi cumva (până şi de obsesia fericirii), din chestiile astea nu te mai ridici atât de uşor. Pentru că porţi după tine şi nesfârşitul lucrurilor, probabilitatea revenirii lor, a continuării, a spargerii unui blocaj. Cum sau de ce se ajunge într-o asemenea situaţie întrece deja posibilităţile mele de expresie întrucât aceste lucruri nu prea mai depind de mine, deşi sunt de acord că intr-o oarecare măsură eu le sunt cauza. Aşa că altfel spus eu am destabilizat timpul. Iar în prezent, neavând ce altceva să fac, trag după mine, bolnăvicios, imposibilitatea trecutului dar şi probabilitatea (nu şi speranţa) viitorului. Ceva concluzii trase în urma acestei destabilizări mi-ar spune că existenţa mea este strict limitată de percepţia persoanelor spre care eu tind. Nu exist decât atunci când prezint vreun interes. În restul timpului trăiesc în abandon, în uitare, în posibilitate. Trăiesc ca un copil căruia nu i se acordă atenţie, ca un copil repudiat, mutant. Şi iată cum am reuşit fără să vreau să trasez o linie între “a trăi” şi “a exista”, între aceste două idei guvernate de o alta la fel de alienabilă: “a fi viu”. Dar cine mai este cu adevărat viu în lumea asta?
Povestea vietii ei…
De la o vreme vă tot spun poveşti pe blog, pe unde adevărate, pe unde inventate, dar poveşti.Poate pentru că poveştile se leagă în mintea mea cu ceva cald şi frumos, poate pentru că poveştile-s mai inofensive decît orice realitate, dar sunt poveşti.
Şi azi nu va fi o excepţie. De cînd i-am citit rîndurile scurte într-un caiet mi-e milă de dînsa. Ea se înţelegea mai bine cu alţii decît cu sine. Era suficient de firavă ca să meargă unde o duce vîntul, dar i se întîmpla să fie şi atît de robustă că putea răsturna viaţa-şi peste cap dintr-o privire.
Nu-i înţelegeam pînă la urmă deciziile şi gesturile, poate pentru că nu le înţelegea nici ea.Pentru cei adevăraţi încerca să se transforme într-o amintire dulce. Pentru cei întîmplători se arăta adevărată.
Era o contradicţie totală fata aia cu chip de înger, care te încorda de parcă te-ar paşte un pericol în preajma ei. Cu acţiuni fatale şi gînduri necreştine.. toate adunate în nişte ochi atît de sinceri şi mîhniţi de parcă ar cunoaşte toate tainele lumii.
Ştia parcă toate rosturile, în afară de unul – al său.Se vedea în locul oricui pe lumea asta, numai nu al său. Pentru că nu-l ştia.Mereu părea imposibilă şi totuşi reală. Ştia că visele NU POT MURI şi tot încerca să le înăbuşe.Atît de plină de viaţă şi atît de smeritA, stranie, imposibilă.
Scria în caiet. În caiet îşi vedea de rostul şi locul său în viaţă. Le ştia pe toate scrise negru pe alb (sau poate alb pe negru).În realitate nu ştia nimic. Nu ştia unde merge şi în special de ce. Sau poate ştia. Era obişnuită, stranie şi imposibilă.Ce va urma ştie doar ea.. deşi nu ştie nimeni.
De ce scriem?
Stateam dumica pe geam in sala de muzica asteptand sa se stranga lumea pentru repetitiile de la stev si mi-au venit niste intrebari in cap ce-i drept unii ar zice ca sunt normale cum zic eu altii nu, dar asta ramane la aprecierea fiecaruia si totusi…
De ce scriem?De ce compunem?De unde au luat nastere atatea creatii?Care e motivarea noastra?
Creatia se naste din iubire,din ura sau din ambitie.Opera te reprezinta,e o oglinda a interiorului,la fel cum ochii sunt poarta catre sufletul tau.
Scriem din iubire pentru ca vrem sa impartasim emotiile,trairile,bucuriile si altora.Iubirea se revarsa si e infinita.Cand iubim avem inspiratie,suntem creativi si putem atinge necunoscutul si sa vedem lumea altfel.Creatia se naste de la sine;fara efort,fara durere,fara ambitie.
Cand scriem din ura sau din durere,e altceva.Nu vrem sa ne impartasim durerea,suferinta ci vrem sa avem un refugiu.Sa evadam din normal,sa evitam banalul,sa pasim intr-o alta lume.Te eliberezi creand.Fugi de lume prin picioarele personajelor.Iti alegi singur un final povestii.Poate fi unul diferit de sfarsitul episoadelor din viata ta.Cuvintele iau nastere din durere,literele din lacrimi,personajele din ura.
Cel mai rau e sa scriem din ambitie.Ambitia e doar mobilul care ne motiveaza.Scopul poate fi:faima,averea,prestigiul..etc…
Opera scrisa din ambitie nu e creatie,nu are viata pentru ca nu are la baza sentimente.E seaca.Ca sa creezi trebuie sa te sacrifici,sa dai ce ai mai bun din tine.
Marii scriitori au scris,au suferit si multi au murit inainte de a li se recunoaste valoarea.Nu au primit nici un ban pentru munca lor.
Sa muncesti pentru sufletul tau,nu presupune o rasplata materiala.
Amintire…
Si cine s-ar fi gandit ca raza va prinde curaj si va face ea primul pas? avand in vedere protestele relativ recente cu privire la simpla idee de a se vedea, initiativa ei e cel putin stranie si surprinzatoare si cu toate acestea el a acceptat….si minunea s-a intamplat!
Credea ca ii va fi greu, ca in ciuda tuturor discutiilor pe care le-au avut se va trezi in fata unui strain caruia nu va stii ce sa ii zica, ca va vorbi mult, asa cum face mereu cand este agitata, doar ca sa acopere o tacere jenanta. Credea ca o sa se simta ciudat si ca apoi totul se va schimba… dar nimic din toate astea nu s-a intamplat si cand i-a zambit jucaus iar el i-a evitat privirea si-a recapatat intregul calm.
Poate a fost rea desi nu a vrut sa fie, dar un dracusor invizibil ii soptea in ureche toate ideile acelea. A ras mult si s-a simtit bine si intre dueluri ale privirilor ( din care intotdeauna a iesit victorioasa)si discutii in contradictoriu doar de dragul de a se contrazice, timpul a zburat fara ca macar sa isi dea seama Cand s-a prefacut suparata, vroia sa se alinte si a fost incapatanata si lipicioasa cum ii sta de obicei in fire.
Si poate l-a surprins (in mod placut cum spune el) caci cu siguranta nu asta era ceea ce astepta el sa se intample dar a fost o noapte frumoasa pe care nici unul nu o regreta…
Si a mai trecut un an…
Pe mine in general sfarsitul de an ma deprima, cu toate ca sunt sarbatori, dar inseamna ca a mai trecut ceva timp, ca mai imbatranim, inseamna frig, batai de cap pentru cadouri, griji in plus, etc… E adevarat ca sarbatorile imi plac si ma relaxeaza, dar restul perioadei ma indispune putin.
Anul acesta de exemplu a fost destul de bun pentru mine pentru ca m-am dezvoltat in anumite privinte si am facut lucruri noi. Am facut mai tot ce mi-am propus la inceputul lui. Insa intodeauna mi se pare ca puteam mai mult, exista ceva care sa nu imi placa sau pentru care mi se pare ca nu am muncit destul de mult. Nu aş vrea să cred niciodată despre mine că sunt atât de grozavă pe cât îşi imaginează alţii. Fiindcă întotdeauna mai e ceva de imbunătăţit. Mai ales în ochii mei. Fie ca este vorba despre o persoana, o actiune, un gand, exista ceva care as fi vrut sa fie altfel. Poate ca sunt eu prea exigenta cu mine, dar in general nu imi place sa ma limitez, indiferent despre ce este vorba. Asta pentru ca imi plac provocarile, mai ales pentru ca stiu ca pot mult mai mult.
Pentru anul urmator inca nu sunt foarte hotarata ce vreau sa schimb, dar pana la finalul acestuia am sa ma hotarasc. Oricum imi place sa fiu spontana, asa incat ma pot oricand razgandi.
Voua cum vi s-a parut anul acesta ?
Povestea omului…
Din prea multa dragoste s-a nascut omul … un pui de om, lipsit de patimi sau pacate.
Dintr-un pui de om cu scancete adorabile s-a facut copil cu zambete sincere si lacrimi curate.
Din copil cu vise nastrusnice s-a facut adolescent, cu iubiri patimase si dezamagiri crunte.
Din adolescent cu iluzii spulberate dar prea multa energie s-a facut tanar, cu dorinte aprige de a schimba lumea si suflet frumos.
Din tanar cu idei marete si cu inima plina ( si de bune si de rele caci pana la urma viata e frumoasa) s-a facut om mare, cu viata tihnita si fara de complicatii inutile.
Din om mare cu ganduri de vacanta si copii s-a facut batran, cu povesti de spus nepotilor si ochi calzi de intelepciune…
…si apoi a murit impacat caci viata i-a fost frumoasa si a iubit.
De vorbă cu mine.
M-am regăsit din nou, într-o gară. Aştept.
Doar vântul şi câteva gunoaie rătăcite de-a lungul peronului murdar dau contur decorului ăsta, desprins parcă dintr-o dramă poloneză.
Trenul refuză să mai apară… dar încă nu mi-am pierdut răbdarea.
Nu ştiu încotro merg, ştiu doar că vreau să evadez din liniştea asta surdă. Mă întreb cât drum mi-a mai rămas până când voi putea scăpa din locul ăsta morbid.
Nu mai vreau gări goale, cu himere şi umbre de siluete, pe care doar mintea mea le conturează, ci una animată de chipuri… care nu se sfiesc să mă privească… zâmbitor.
Respir toamna prin toţi porii. Expir otravă căci simt cum fiecare adiere de gând bun… mă repugnă…
Simt cum îmi duc existenţa sub un glob imens din care nu mai pot ieşi. Orice gest, orice mişcare aş face nu e decât o altă pagină pe care o răsfoiesc fără să-i mai citesc conţinutul.
“Să evadez…. libertate… să simt cum vântul îmi numără haotic şuviţă cu şuviţă”.
Sunt lucruri pe care nu mulţi le înţeleg, dar nu mai am nicio aşteptare, nicio dorinţă şi nici măcar vreun gând care să mă facă să-mi doresc să fiu înţeleasă.
Nu vreau decât să-mi trăiesc visul, exact aşa cum este el, fără detalii inutile. Fără jocuri, fără reţineri sau obstacole.
“Mai e puţin…”, îmi şoptesc miile de gânduri care nu-mi dau pace noapte de noapte.
Am adunat toate energiile negative şi le-am răsfrânt asupra mea de parcă am uitat că numai eu mă pot ajuta să scap întreagă din toată mizeria asta.
Acum nu-mi mai doresc decât să-mi pot ucide gândurile.
Vreau să uit tot ce-am pătimit. Aş vrea să uit pentru o clipă că exist… şi totodată, ai să-mi spui că e o redundanţă… dar aş vrea să uit … că vreau să uit!
Amintiri triste…
Fire de par se joaca cu amintirea ta. La sfarsitul zilei ma aflu tolanita intr-un fotoliu cu o poza in mana. Tu nu zambesti, doar ochii iti sunt mai blanzi – totul e mister.
Am fugit intodeauna de sentimente intense, nu stiu de ce ma tem, poate ca multe lucruri pe care le fac nu le inteleg si mi se par penibile. Nu inteleg momentul in care ma alfu. Sunt o nebuna : ma alimentez cu sperante si apoi le arunc.
Avem milione de motive pentru care putem sa varsam o lacrima si noi le alegem pe cele mai marunte. Poate pentru ca viata noastra e facuta din lucruri mici(unele chiar minuscule) puse cap la cap sau imprastiate.
O lacrima aluneca pe obraz si pare sa devina regina vietii mele. Iata ca si o fiinta care vrea sa para mereu dura, care controleaza si ultima linie a destinului, care isi face planuri pentru 1 an, plange…
Mi-e dor de tine! Simt lipsa ta si a tot ceea ce reprezinti. Mi-e dor de mana ta dreapta ce se juca mereu in parul meu rebel. Iti simt respiratia pe fiecare alee din parc, pasii in fiecare melodie de jazz, privirea in orice val. Incep sa cred ca iubesc, asta pentru ca indragesc fiecare lucru pe care il uram. Vad in orice urat ceva frumos, inlocuiesc ura cu fericirea, tristetea cu bucuria, invidia cu aprecierea si pletele mele danseaza. Intr-o seara in care sunt singura in fata unei foi albe ma simt in centrul universului. Nu esti langa mine si te iubesc exact pentru ca nu esti. Te am in gand si pot sa te tin acolo pentru o eternitate.
Doua lacrimi isi croiesc un drum pe obrazul meu. Prima se jertfeste pentru profunzimea pe care nu ti-am aratat-o, i-ar cea de-a doua pentru nimic. Nimicul acela din care poti crea totul. Nimicul cu care canti, razi, dansezi, cinezi… si toate acestea pentru ca esti indragostit. Iubesti si nu ai nevoie de stupefiante. Fac din cuvantul „dor” o fiinta. O tin in mana stanga aproape de inima, simt cum bate si ma hranesc din asta. Sunt tandra si dulce, mereu dispusa sa te rasfat, dar tu nu esti aici…
Un vis , un inceput , o raza de soare…
Stau si ma gandesc uneori ce scurta e viata unui om! Viata fiecaruia e precum o stea. Inceputul e cand apare pe cer, cand straluceste precum un soare pe cerul senin ori innorat, iar maturitatea cand incet se topeste, dispare neajutorata precum palpairea unei lumanari. Dar parca mai frumos e cand straluceste, cand are putere, acea parte a vietii numita copilarie.
Nu e om cel ce o data in viata sa nu a stiut ce inseamna sa fii copil, nu a facut lucruri specifice copilariei si nu a stiut sa pretuiasca scumpa sa copilarie!
Copilaria se caracterizeaza prin jocuri, zambete, zile de sarbatoare si…soare.
Pentru fiecare copil, zilele de sarbatoare sunt un mic colt de Rai. Atunci toti prichindeii se intalnesc cu alti tanci de seama lor, merg de mana cu bunicuta la biserica si afla ce inseamna surasul.
De Craciun, in fiecare an impodobesc bradul. Puzderii de stele si stelute atarna gingas pe ramurile verzi. Globuri de cristal, ghirlande colorate… parca toate imi indulcesc viata. Varful in fiecare an este impodobit cu un inger, un inger superb cu cativa crini in mana. Intotdeauna m-a fermecat, poate cu lacrimile sale precum o perla, sau cu zambetul sau unic.
Si Pastele este o sarbatoare pretuita. Ea este caracterizata prin prospetime si inviere. La biserica mii de oameni aprind lumanari ce danseaza feeric. Se aduc oua rosii si se ciocnesc cu veselie:
- Hristos a inviat!
- Adevarat a inviat!
In fiecare an, de Pasti, privesc apusul fermecator. Parca se scurge domol intr-o
calimara, iar apoi natura il picteaza din nou ca un zeu pe cerul senin.
Toti copiii intampina veseli Pastele. Doar el aduce primavara si, cu ea, soarele ce ne incalzeste.
In Padurea Argintului, un loc fermecator datorita frumusetilor sale, este un lac de cristale. In caldura soarelui nuferi de aur se rasfata.
Aceasta padure de basm este locul meu de joaca. Razele soarelui scapatau prin frunzisul des. Era parca un vis.
Reteta pentru o copilarie frumoasa: se pune o raza de soare, o petala de trandafir, o stea stralucitoare, o picatura de ploaie, cativa fulgi de nea, un curcubeu, un camp inverzit, o mare nesfarsita, cantecul duios al mamei, vorba inteleapta a bunicii, apoi se amesteca totul cu zambetul tau cristalin!
Zambetul copilului e primul sau succes.
Alergam prin ploaie…
Bun deci ploua …ceea ce ma relaxeaza (atat timp cat sunt in casa) si cum spuneam ploua si bine inteles ca ma apucat creatia si uite ce a iesit dintr-o vreme urata , imaginatie si putin talent 
: 
Alergam prin ploaia rece de primavara plangand … lacrimile siroiau amestecate cu stropii de ploaie … haina subtire si neagra mi se lipise uda de trupul inghetat de vantul care nu mai contenea … tremuram toata de frig, un frig care venea nu numai din exterior, il simteam venind din interior, de mult prea multa vreme … Alergam fara sa stiu incotro s-o apuc, doream numai sa pot gasi un loc cald unde sa ma pot cuibari, sa-mi uit durerile, sa-mi usuc lacrimile … Evitam contactul vizual cu toti trecatorii care ma priveau … unii mirati … altii compatimitori, dorind parca sa-mi ofere o umbrela … Ii priveam usor pe sub genele ude si-mi pareau ca niste petale ofilite de trandafir imprastiate de vant in calea mea … imi provocau un fel de mila amestecata cu scarba si ma intrebam cum ar putea acestia sa ajute pe cineva cand de fapt nu se puteau ajuta nici macar pe ei insusi … Simteam nevoia sa ma departez tot mai mult de oricine, nu le puteam suporta privirile dubioase … Alergam si intr-un tarziu m-am trezit in dreptul unei usi … Am sovait cateva clipe si am apasat manerul usii … era descuiata … am impins usa si am intrat … Uda, cu obrajii palizi, am ridicat privirea, incercand sa vad unde ma afam. Cautam cu ochii inundati de lacrimile care-mi incetosau vederea si te-am zarit pe tine intr-un colt al camerei … Ochii tai ce straluceau in semiobscuritate, emanau liniste, calduram … acea caldura de care aveam atata nevoie … Mi-ai intins mana, invitandu-ma sa ma apropii … Nu indrazneam … eram atat de uda, incat apa din haine mi se scurgea pe podea creand o balta sub picioarele mele … Te-ai ridicat … mi-ai luat poseta , ai aruncat-o pe pat, mi-ai dat haina jos, apoi rochita si m-ai invelit intr-o patura alba, groasa si pufoasa. M-ai luat in brate si m-ai asezat pe un fotoliu mare in fata caminului in care ardea focul. Lacrimile continuau sa siroiasca din ochii mei tristi, incredintati norilor de prea multa vreme … Te-ai apropiat de mine, m-ai luat in brate si ai inceput sa-mi stergi lacrimile, soptindu-mi vorbe suave, minunate, care-mi picurau caldura in sufletul inghetat … Simteam cum fruntea mi se descreteste, cum necazurile dispareau unul cate unul si capatam incredere in mine … Continuai sa-mi vorbesti, sa ma mangai si sa-ti plimbi degelete prin parul meu inca ud … Flacarile focului se jucau pe fetele noastre, indemnandu-ne sa zambim … Afara ploua in continuare, dar stropii si frigul nu ma mai puteau atinge … Era cald … ma tineai strans in brate si continuai sa-mi vorbesti … In seara aceea am simtit cum ceva s-a schimbat in mine … atunci nu stiam ce … si nici nu credeam ca este posibil … dar am inteles totul abea un pic mai tarziu … erai strainul care ma facuse sa zambesc … strainul caruia i-am incredintat ochii mei …
un EL si o EA
…A intrat pe usa. Era imbracata gros. El era in fata ei.
Ea s-a inrosit, l-a privit o fractiune de secunda in ochi, apoi si-a mutat privirea in jos. Statea fastacita in prag.
El s-a apropiat, si-a bagat mana in parul ei de la ceafa, a izbit-o de usa, apoi a sarutat-o pe coltul gurii.
A luat-o de mana si a dus-o pana in mijlocul camerei, unde a inceput s-o dezbrace.
Prima data i-a dat jos timiditatea, emotiile si iluziile.
A urmat naivitatea, pe care i-a sfasiat-o cu dintii.
Orgoliul i l-a calcat in picioare, il plictisea ingrozitor.
Cu o mana ii mangaia pervers demnitatea, iar cu cealalta ii rupea naturaletea.
Nu-i venea sa creada cat de gros putea fi ea imbracata.
A inceput sa se agite: i-a aruncat pe jos zambetele, siguranta, caldura, inocenta si puterea.
Si s-a oprit. A privit-o banuitor. Stia ca ascunde ceva.
In timp ce-i dadea jos haina personalitatii, a uitat sa-i umble in buzunare.
Intr-unul a gasit ironia, umorul, visele si amintirile, iar in celalalt i-a descoperit frica, frustrarile, nervii, lacrimile si ura.
A lasat-o goala in mijlocul camerei si a vrut sa plece. Ea l-a prins de mana:
- Ai uitat ceva.
- Stiu. Nu-l vreau, n-am ce face cu el.
- Te rog…e prafuit, vechi, obosit si murdar, insa trebuie sa-l iei.
El i-a impins mana la o parte, zambind ironic, iar ea l-a plesnit cu sufletul peste fata.
- Daca tu nu-l vrei, atunci nu-l vreau nici eu.
El a cazut la picioarele ei, uitandu-se mirat la bietul suflet ce se zvarcolea pe jos.
Ea s-a asezat langa el.
Acum amandoi erau calmi si se uitau placid la moartea unui suflet.
- Cum ai putut sa faci asa ceva?
Ea a raspuns soptit:
- Macar eu am stiut ce inseamna sa ai unul…
Resemnare inutila…
Amintirea a ramas tot in podul mintii mele,e plina de praf si nu vreau sa ma ating de ea,sa o dau jos de acolo.Ce rost are sa ma chinui la nesfarsit cu acest lucru,tot la aceeasi limita ajung,tot aceleasi lucruri simt si nimic nu se schimba decat pozitia timpului.
Resemnarea e un proces patetic atunci cand se poate face ceva,dar cand cel mai bine e sa accepti situatia asa cum e devine un act de demnitate dusa la extreme.Trucul sta in aplicarea ei,in felul cum o poti percepe la nevoie,cum sa nu o lasi sa devina lasitate.
Urma zilei de ieri a lasat un gust amar in viata mea,de parca tot ce a fost bun vreodata s-a transformat in otrava si s-a scurs in ziua de ieri.Acum ma simt iar goala,pustie fara idee de directia in care ma indrept cu pasii lenti pe care ii fac in sila,descumpanita si dezamagita de problemele ce ma inconjora,de fiintele ce se invart in jurul meu,de puterile care ma conduc.
Inca sunt pe punte,stiu asta,simt vantul care ma plesneste peste fata,dar nu pot sa vad urma de simtire,de spernata si tot astept sa se intample ceea ce trebuie,dar tarmul e departe si intarzie sa apara.Nu ma voi resemna in cazul asta….voi astepta pana se termina totul ca sa o pot lua de la capat.
Voi…:X
Toată ziua.
Am avut un extraordinar sentiment că mare parte din ceea ce sunt datorez celor care mă iubesc. Şi am făcut în capul meu un soi de analiză cronologică a unor evenimente atât de frumoase, care nu mi s-ar fi putut întâmpla niciodată, dacă nu ar fi fost oamenii din spatele lor.
Nu se poate constitui vreun fel de top, fiindcă fiecare element se asortează la o circumstanţă, la un moment, fără a se putea compara parametri de efort, fie el fizic sau financiar. Ştiţi, unele bucurii ţi se nasc din cea mai împrăştiată cenuşă, doar fiindcă îţi dai seama că există cineva acolo dispus să o adune. Am întâlnit oameni bucuroşi să o strângă pe a mea, fără măcar să înţeleagă ceea ce fac. Iar atunci eforturi mici se transformă în gesturi măreţe.
Într-o zi ca asta, te simţi prea norocos pentru cât de mic eşti, pentru cât de puţine ştii şi cât de puţine faci. Binecuvântat, că cele mai arzătoare probleme pe ordinea zilei sunt nămeţii de afară şi băiatul care nu te sună. Şi-apoi te sperii şi începi să îţi doreşti să rămână telefoanele mute şi nămeţii înalţi, ca nu cumva, dispărând din peisaj, să lase loc altor probleme…
Doruri…
Simteam nevoia sa fiu singura, asa ca am iesit sa ma plimb prin parc…M-am asezat pe-o banca, fara sa dau zapada la o parte.Sunt uda din cap pana-n picioare, dar nu-mi pasa…vreau sa stau si-n acelasi timp sa calatoresc.Gandul meu a vizitat mii si mii de tari,inima mi-e insa in acelasi loc! Mi-e frig si bate vantul asa de tare incat m-astept sa zbor ca un balon spre cer…S-a oprit ninsoarea, dar inauntru’ meu ninge-n continuare de dor…
…Privesc in departare la urmele lasate de o sanie si mi-aduc aminte de bunicu’… de toate acele ierni in care faceam oameni de zapada si colindam pe la usile veciniilor cu sorcova-ntr-o mana si sacosica cu covrigi si mere in cealalta.Mi-aduc aminte de derdelusul de la Posta si cescuta cu cacao, lapte praf si apa calda pe care mi-o prepara bunica in fiecare dimineata.Imi amintesc tot…mi-e dor de copilarie.Mi-e dor de mine!
In sfarsit, zaresc prin ceata o silueta…te asteptam de ceva timp.Esarfa-mi ascunde zambetul,iar tu te-apropii cu pasi repezi, dezapezindu-ma pe loc.M-ai invitat la o plimbare, iar eu am dat din cap ca da… Pasii ne-au ramas intipariti in zapada ca o stampila pe hartii…Nu stiam unde mergem si nici cand ne vom intoarce de unde am plecat.Am lasat in urma noastra o banca inzapezita pe care o privesc acum de la fereastra…
Am tras perdeaua si m-am asezat pe canapea.In mana am o cana de cafea…te-am intrebat cate lingurite de zahar vrei si mi-ai raspuns ca nu-ti place cafeaua.Uitasem dupa atatia ani!Am asezat cana pe masa si m-am intors …Nu-ti auzisem pasii,m-ai cuprins in brate si mi s-a facut dor- dor de tine…dor de noi!
Oare chiar vrei sa devii adult?…
Inca de la varstele fragede, fiecare copil isi doreste sa creasca, desi multe lucruri i se iarta datorita imaturitatii specifice anilor.
Fie pentru a purta pantofi cu toc, fuste scurte, bluze cu decolteu, cercei si alte lucruri pe care le vede la mama, in cazul fetelor, fie pentru a conduce masina precum tata, pentru a merge cu baietii in spatele blocului la fotbal sau pentru a putea ciocni un pahar de alcool, in cazul baietilor, toti ne dorim acelasi lucru: “sa crestem mari” (un pleonasm atat de des intalnit).
Dumnezeu ne acorda si acest drept, ca tuturor fiintelor de pe Pamant, asadar intr-un timp foarte scurt ajungem sa ne uitam in oglinda si sa nu mai recunoastem nimic din ceea ce stiam. Aspectul fetei ne tradeaza totusi copilaria, insa totul se schimba, incepand de la fizic pana la psihic. Observam astfel maturitatea este doar o cale spre imbatranire si o data ce realizam acest lucru, visul de a deveni adult devine un cosmar.
O data cu prima zi de scoala, ne facem noi cunostinte si prieteni, dar totodata iesim din protectia mamei pentru cateva ore pentru a da fata in fata cu micile greutati ale vietii care, o data cu trecerea anilor, capata un mai mare grad de dificultate. Pentru inceput avem primele mici dezamagiri in privinita prietenilor, poate din cauza faptului ca un/o coleg/a nu vrea sa ne imprumute papusa/masinuta ei/lui cea noua, dar si primele “iubiri”, adica acel sentiment de simpatie pentru o persoana de sex opus, in majoritatea cazurilor ).
Anii trec si trec, si incepe perioada cea mai frumoasa, dar si cea mai complicata, si poate chiar si cea mai asteptata: adolescenta. Cel mai mult timp il petrecem cu prietenii, vorbim, radem, ne plimbam, dar unii dintre noi aleg cai gresite…Tot atunci avem impresia ca toata lumea e impotriva noastra, chiar si parintii care ne iubesc cel mai mult, desi intelegem acest lucru tarziu. Libertatea pe care ne-am dori-o nu o avem toti, lucru care ne deranjeaza…
Anii de liceu se scurg si ei, trebuie sa ne alegem un drum in viata, o cariera care in primul rand sa ne placa.
Facultatea ne bate la usa, ne chinuim cu examenele si ne dorim o familie noua, in care copiii nostri sa o ia de la capat cu visul acesta.
Eu abia acum realizez ca ideea de a deveni adult nu este una atat de roz, realitatea nu este intocmai ca visul nostru din copilarie, si ma intreb: oare chiar imi doresc sa imi asum toate responsabilitatile, sa trec in randul majorilor si sa am singura grija de mine? Desigur, aceste lucruri le-am inceput deja, dar nu in adevaratul sens.
Si, asa cum spune Cronin in “Gran Canaria”, “cu cat viata trece, cu atat o iubesti mai mult” . 
Tu ce crezi? Acum chiar ti se pare atat de interesanta maturitatea? Chiar vrei sa devii adult?
Portita veche a copilariei mele…
Stau inca si ma legan pe portita veche a copilariei mele cu povesti minunate, cu caluti nazdravani, cu printese si printi, cu balauri si capcauni…
Ma legan si mi-e teama sa nu se rupa… e veche si subreda portita copilariei mele… si mi-e draga si as vrea s-o am mereu.
Nu vreau sa ma dau jos de bunavoie si o sa se rupa sub mine si o sa cad.
O sa faca bunicul alta portita…
Bunicul nu mai este. Cazatura va durea mai tare.
Face bunica acus tarta cu visine. Vin visinele ca in toti anii. Am sa uit de durerea cazaturii…
Bunica nu mai este. Consolarea nu mai este.
Am sa ma ridic din praf cu ochii in lacrimi si am sa fiu singura.
As vrea sa mai vad un desen cu un caine si o casuta si cu copii care se joaca. Sa-mi deseneze tata!
Tata e departe, mana lui nu mai stie sa deseneze pentru copii.
As vrea sa mai ascult o poveste spusa de vocea mamei.
Mama nu mai spune povesti.Acum sunt mare.Trebuie sa le citesc singura…
E tarziu si in vant se leagana portita copilariei mele…si nu mai tine nici un copil…
Am invatat ca…
…trebuie sa traiesti fiecare clipa de parca ar fi ultima…
…nu exista prieteni adevarati…si ca prietenia adevarata inseamna perfectiunea…
…superficialitatea nu duce la nimic bun , trebuie sa pui suflet in tot ceea ce faci…
…timpul trece prea repde , nu astepta pe nimeni…
…niciodata nu profitam de ceea ce avem si ca regretele nu-si mai au rostul dupa aia!
…iubirea te schimba , te face mai bun , cu tine , cu cei din jutul tau…
…indiferenta doare cel mai tare… prefer sa tipi la mine decat sa ma ignori!!!
…lumea te poate schimba in rau dar si in bine , e alegerea ta si nu poti acuza pe nimeni pentru ce ai devenit…
…daca uneori te gandesti si la tine nu inseamna ca esti egoist…
…parerea celor din jurul meu , nu valoreaza nimic si daca lor nu le pasa mie dece mi-ar pasa?
…lumea nu se invarte in jurul meu chiar daca uneori imi doresc asta…
…daca o persoana te face sa plangi , nu inseamna neaparat ca nu merita…
…a gresi e omenesc si ca a ierta e cel mai frumos lucru de pe pamant insa putini sunt cei care stiu sa ierte cu adevarat…
” Zambeste celor care te urasc sa simta ura ta!”
“Zambeste celor care te iubesc sa simta dragostea ta!”
“Iar daca intr-o zi cel pe care-l iubesti te va trada zambeste sa simta indiferenta ta!”
