Neconditionare.
V-ati intrebat vreodata in cate feluri iubesc oamenii? Eu stiam doar de iubirea adevarata si cea parsiva. Am aflat de curand ca exista doua feluri de iubiri pe lumea asta: iubirea-raspuns si iubirea-daruire. Iubirea-raspuns este cea conditionata de asteptari si etichete: ”te iubesc, daca ma faci sa ma simt apreciata”, ”te iubesc, daca imi faci mancare” si exemplele pot continua. Iubirea-daruire este cea care depaseste limitele egoiste ale fiecarei persoane fata de partenerul sau. Iubirea-daruire este a identifica potentialul creator in partenerul tau si al dezvolta. Observi ca prietena ta are obiceiul sa-ti picteze peretii periodic, zicand ca nu e suficient de intim cuibusorul vostru de nebunii? Atunci incurajeaz-o sa-si exprime talentul artistic sau simtul estetic la un curs de pictura sau intr-o galerie personala. Bine, trebuie sa existe talent, dar cred ca ai inteles ce vreau sa spun. Ideea este de a observa acele lucruri care ii fac pe partenerii nostri sa infloreasca, sa se dezvolte, sa se elibereze, chiar daca asta inseamna sa o faca departe de noi. Oare putem? Oare avem atatea resurse interioare, incat sa acceptam ca fericirea iubitului/iubitei noastre este in alta parte, cu alte fiinte si in alte medii decat cel intim? Avem atatea resurse interioare incat sa acceptam ca fiecare are nevoie sa petreaca un timp alaturi de sine sau alte persoane? Reusim oare sa trecem peste nevoile noastre egoiste de genul: ”Ar trebui sa fie aici cu mine, nu prietenele ei!”, ”Ar trebui sa iesim in oras, in loc sa se uite la stupidul ala de meci!”. Dar, daca asta ii face fericiti, am fi capabili sa stam in calea fericirii lor? Cine suntem noi sa decidem asta? Si, se presupune ca iubirea este eliberatoare, inaltatoare, nu constrangatoare. Nu este un prizionerat in care fiecare are de castigat. Ar trebui sa fie o comuniune de nevoi si dorinte negociate si respectate de ambele parti.
Din pacate, foarte putini oameni reusesc sa-si activeze resursele, incat sa fie capabili sa daruiasca iubire in forma sa pura. In ziua de azi, majoritatea este bolnava de o iubire egoista, chinuitoare si dominatoare. Tu esti al meu, eu sunt a ta. Ne apartinem unul altuia, ca niste articole de imbracaminte si daca unul indrazneste sa desparta camasa de pantaloni, e vai si amar! Spuneam ca un astfel de ”sacrificiu” este realizat de foarte putini oameni. Aceia care reusesc asta sunt in deplina comuniune cu sursa interioara de iubire. Simt atat iubire in ei, incat dau pe dinafara, metaforic vorbind. Au atata iubire incat trebuie sa dea si celorlalti. De ce? Pentru ca altfel, s-ar intoxica sufleteste. Dar si pentru ca daruirea iubirii ii innobileaza.
Dar, de unde vine atata iubire? Si, cine ar fi capabil de asa ceva? Este ceva real sau este doar o filozofeala? Cine a experimentat iubirea divina stie despre ce vorbesc. Este acea iubire care ti se ofera numai in contact cu Creatorul sau Universul, in functie de ce crede fiecare. Cei care sunt atei, pot simti ca iubirea celorlalti ii alimenteaza si atunci reusesc sa stabileasca un circuit deschis cu cei din jurul lor. Sau daca in familie li s-a oferit suficienta iubire, atunci sunt capabili sa recreeze acest mecanism pe tot parcursul vietii. Practic, doar daca ti se ofera, poti sa dai. Doar daca ”rezervoarele” iti sunt bine alimentate si prin tine circula un flux continuu de iubire…E greu! Stiu! Si eu simt la fel!
Obisnuiti sa vedem conditionarea peste tot in lumea noastra, cand apare daruirea nu o mai recunoastem. Ni se pare ca ascunde ceva rau intentionat sau face cinste doar celui care o ofera. Peste tot: acasa, la scoala, intre rude, prieteni si colegi cerem si oferim ceva, ne asteptam sa primim daca am oferit sau nu oferim decat daca primim. Sistemul este atat de bine pus la punct incat a devenit un excelent stil de viata!
Recunosc, dupa ce am aflat despre iubirea neconditionata, am fost pusa in incurcatura. Am sau nu resurse? Cand e bine sa dai neconditionat? Cand celalalt cere sau cand nu? Sa continui sa dai , desi celalalt nu simte nevoia sau nu stie ca o are, se numeste neconditionare sau abuz?
Ametita de atatea intrebari, m-am oprit la o singura idee, pe care am aplicat-o in propria viata: a iubi neconditionat inseamna a fi atat de mult deasupra nevoilor tale personale sau, mai pe romaneste, a observa si nevoile celorlalti. Sa participi, sa imbunatatesti, sa scoti in evidenta, sa amplifici acele lucruri care ar face acea nevoie realizabila. Sau care aduce implinire si fericire pe chipul persoanei iubite. Adica, daca vezi ca manifesta un interes anume si nu are suficienta incredere in sine pentru a-l exprima – chiar daca pe tine te calca pe nervi – sa ai atata putere interioara incat sa nu o opresti. Daca poti mai mult, vezi ce are nevoie si ajut-o sa descopere singura calea spre implinire. Daca partenerul tau are o pasiune pentru biciclete si chiar foloseste una, poate ca ar fi mai bine sa-l incurajezi sa participe la un cros, in loc sa te bosumfli geloasa ca o iubeste mai mult decat pe tine. Daca partenera ta te zapaceste vorbind sau trimitandu-ti mesaje, pe care masculinitatea ta te impiedica sa le parcurgi, poate ar fi mai bine sa o sprijini sa scrie o carte sau sa vorbeasca in public mai des. Greu, nu? E mai usor sa oprim, sa blocam, sa refuzam, sa taiam din radacina ce nu este in interesul nostru.
Unde este limita? Unde se opreste iubirea-daruire si cine face asta? Poti oferi, dar numai persoana careia i se ofera are dreptul sa decida daca o primeste sau nu. Poate sa nu stie ca ii este benefica, dar o poate afla prin comunicare si negociere. Oricum, ca un sistem sa mearga e nevoie ca toate rotitele sa se puna de acord sa functioneze.
De la un timp încolo întunericul nu mai ajută la nimic…
De mult timp nu m-am mai gândit cât de importantă este noaptea pentru mine. Era o vreme când aveam pentru el aproape un cult, când apusul soarelui îmi aducea parcă ceva mai bun şi mai sănătos pentru mine. Acum nu-mi mai aduce nimic, absolut nimic, ba chiar mă face să cred că noaptea nu este altceva decât un timp care trece pe măsură ce eu îmi holbez ochii în lumina monitorului. O fi oare de rău că unele dintre cele mai vii amintiri ale mele sunt unele întunecate, adâncite în întunericul nopţii, scufundate în tăcerea care guvernează noaptea?
Reiau cumva gânduri trăite demult, în nopţi în care nu reuşeam să adorm din cauze copilăreşti, pentru că inima îmi bătea prea repede, pentru că ceva clocotea înăuntrul meu, pentru că la un moment dat telefonul ar fi vibrat şi asta, în contextul acela, ar fi însemnat ceva. Erau nişte nopţi atât de vii încât reuşeau să muşte din mine, să mă soarbă din realitatea acestei lumi. N-au reuşit să ducă însă la nimic bun, căci aşa cum reuşisem să scriu cândva (pe când încă mai aveam putere să spun ceva veritabil), după dragoste nu vine niciodată nimic bun decât, bineînţeles, mai puţină dragoste. Sau deloc. Şi oricât de mult s-ar strădui să ne predea la şcoală chestii de genul ăsta, sensul de evoluţie al timpului nu reuşeşte să-l anticipeze nimeni.
Astfel că nopţile cu parfum de fericire s-au dizolvat fără să înţeleg unde s-au dus, întunericul greu şi protector s-a ridicat fără să-l pot opri. Şi adevărul e că printre toate acestea era imposibil să nu se strecoare şi nişte clipe în care tot ceea ce este posibil şi imposibil în vieţile noastre se strânge la un loc, într-o singură noapte, şi lasă posibilitatea să se manifeste în voie. E imposibil ca apoi să nu rămâi devastata, să nu te întrebi, în singurătatea care urmează, la ce-ţi mai folosesc mâinile dacă nu poţi simţi cu ele fericirea palpabilă, la ce-ţi sunt bune buzele dacă nu mai reuşeşti să transmiţi cu ele mesaje care nu se pot pune în cuvinte.
Suntem săraci fără clipe prezente iar uneori amintirile nu ne ajută cu nimic, mai ales acestea venite din întunericul nopţii. Sunt ceea ce visez şi lucrul ăsta nu e un foarte mare avantaj pentru moment. Pentru că visez întuneric, mâini tremurânde, respiraţii întrerupte, o tăcere imensă. Şi visele astea nu duc nicăieri, nici timpul pare că nu mai duce nicăieri şi-s cumva revoltata că la şcoală au uitat să ne înveţe şi asta, că timpul uneori stă pe loc. Aşa ne-am fi permis şi noi o pauză de relaxare; cum nu o avem, stăm la pândă vânând fericirea care încă nu se vede dar pe care-o aşteptăm flămânzi. Timpul n-a luat-o încă din loc şi nici noaptea n-a trecut încă pentru a mă ridica din visele astea care mă definesc întru totul.
My way…
Multe lucruri importante din viata unui om ar trebui sa se reduca la atentie; este pana la urma dovedit stiintific faptul ca omul tinde sa capteze din mediu doar acei factori care-l intereseaza; probabil ca pana acum am pierdut din vedere foarte multe lucruri ce ar fi fost importnante atunci dar pe care nu le-am bagat in seama din simplul motiv ca nu ma interesau. M-am gandit sa vorbesc acum despre acest subiect dintr-un motiv destul de simplu in esenta lui: am inceput sa vad lucruri. Adevarul este ca am inceput sa vad astfel de lucruri inca de anul trecut doar ca in fiecare clipa in care le accept ele apar din ce in ce mai multe si mai des. Cand nu te intereseaza ceva e ca si cum n-ar exista caci lumea ta nu se invarte decat in centrul ariei tale de interes; acesta este motivul pentru care acum ma simt asaltata de multe lucruri pe care nu neaparat le cautam dar care vin pur si simplu… iar acum le vad. Probabil ca ele existau si mai demult dar faptul ca atentia mea nu era indreptata asupra lor le facea neinteresante. Ce-i drept: exista unele care te marcheaza oricum, chiar daca ai sau nu legatura cu ele. Totul pare insa a veni EXACT atunci cand ai nevoie de acele lucruri; unele sunt pentru a-ti calma gandurile, altele sunt pentru a te determina sa nu renunti, altele pentru a-ti spune ca drumul tau este exact asa cum trebuie sa fie… Nici mai mult nici mai putin! Asta stiam totusi din momentul in care am inceput sa-mi scriu eliberarea… daca poate fi numita asa; mai mult prizonieratul…
Te-ai gandit vreaodata ca marile spirite au ceva in comun cu tine? Te-ai gandit ca poate marii scriitori – cei care au trezit fascinatie, au avut ceva in ei care sa creeze aceasta admiratie a oamenilor? Insa nu toti… exista si aceia care au scris carti extraordinar de bune cu un anumit scop; altii le-au scris sub inspiratie… De ce? Cum spuneam mai demult… asta e singura intrebare care ramane in urma tuturor celor pe care le-am anulat… Pana la urma lumea este exact asa cum trebuie sa fie…
Ma duc intr-o librarie sa-mi cumpar o carte; nu conteaza unde, nu conteaza care. Cunosc toate cartile de litaratura din marile librarii, imi vine sa le cumpar pe toate; deci… intru in librarie, trec in graba prin fata rafturilor, ma intorc prin fata lor, iau unele carti in maini, le simt paginile… in cele din urma ma opresc asupra a doua; un scriitor clasic – un roman clasic al sec. XX publicat in 1925 si inca un roman modern. Pura inspiratie de moment, nimic planificat, nimic mai mult de stiut… Ajung acasa si le rasfoiesc… si ma lovesc cu capul de idei… caci descopar printre altele viata unui scriitor care a constientizat si el in adolescenta sa ca nu este ca ceilalti. Intr-adevar, poate fi o mare filosofie sa gandesti mult… Si imi aduc aminte ce mi s-a spus odata… si anume: “uneori cartile vin singure catre tine… nu trebuie sa cauti tu cartile. De aceea stiu ca in viata rabdarea trebuie sa aiba un rol esential. Doar avand rabdare poti trece peste tot…”
Acum sunt multe lucruri ce demult au trecut pe langa mine fara sa le vad. Si nu ma deranjeaza cu nimic. Atunci cand mi-am dat seama ca totul porneste din interiorul meu m-am resemnat cu totul. E ca si cum n-ar exista nimic decat propriul meu adevar si propriile-mi reguli. Acum e doar lumea mea… totul insa nu consta decat in atentie… lumea mea se transforma… si devine mai puternica. Acum – nu exista nimic care sa ma faca sa-mi schimb parerea; totul este relativ in masura in care totul poate exista. Nimic nu este in afara oricarui adevar posibil. Now it’s just my way…
Urcând treptele uitării…
Până la lăsarea întunericului, din zeiţa pe care el însuşi o diviniza, reuşise s-o transforme într-o mică şi neînsemnată broască râioasă, refuzandu-i orice şansă de a-şi revizui comportamentul. Aruncându-i sufletul într-un sertar căruia i-a pus lacăt, şi-a ascuns greşelile pe fundul unei sticle pe care-a aruncat-o în mare, în speranţa că astfel, va avea conştiinţa curată. Nu voia decât s-o uite, dar înainte de toate, să se răzbune, judecând-o ca şi cum nu ar cunoaşte-o. Nici pentru o clipă nu şi-ar fi imaginat că ea poate suferise de 10 ori mai mult decât el, sau că vreodată ar putea fi pus în situaţia ei.
Lăsându-se orbit de orgoliu şi uitând în totalitate de Dumnezeu, nu s-a lăsat înduioşat de inocenţa fetei care-l implora cu toată fiinţa ei s-o ierte, să-i mai acorde încă o şansa. Iertare? Cum putea el s-o ierte după ce i-a călcat orgoliul în picioare? Deşi sufletu-i era întreg, inima perfectă, prinţul nostru era devastat. Şi doar din cauza faptului că-i era ruşine cu ea. N-a iertat-o niciodată. A aruncat la gunoi toate amintirile lor. Pozelor le-a dat foc, împrăştiind cenuşa lor în văzduh. Credea că aşa o va alunga din viaţa lui.
Şi totuşi o iubea, şi ar fi dat orice pentru a fi iar iubita lui…dar timpul nu-l putea da înapoi. Tristeţea a mascat-o cu fond de ten, pentru ca ea să nu-şi dea seama că de fapt, fiecare cuvânt pe care i-l spunea, îl durea. Când ea şi-a cerut lucrurile uitate la el, i-a zis că i le aruncase, aşa cum credea că ea aruncase tot ce simţea pentru el. Apoi i-a cerşit timpul petrecut împreună. Ştia că n-avea cum să i-l înapoieze, dar el insista cu disperare, reproşându-i că i-a distrus o parte din viaţă. “Eşti sigur de ceea ce-mi ceri?” i-a zis fata. “Poţi tu să-mi dai timpul înapoi? Dă-mi-l până în ziua în care ne-am cunoscut, să ştiu să nu merg pe cărarea fatidică, ci să păcălesc soarta.”. “Nimic nu va mai fi la fel..” repezind-o, i-a zis “Nici nu vreau asta, vreau doar să ieşi din viaţa mea, să nu te mai văd niciodată!” “Pentru ultima dată te întreb, eşti sigur?” “Absolut!”
În momentul acela i-a întins o cutiuţă, pe care deschizând-o şi-a recuperat tot timpul pe care l-au petrecut impreuna. De data aceasta, el nu mai urmează calea care înainte i-a fost fatală.. La răscruce de drumuri, el alege calea cea scurtă, ocoleşte destinul, şi ajungând la capătul drumului, întâlneşte o fată cu chip de înger. Era atât de pură…vocea ei se asemăna cu cel mai fin cântec de păsărele, mângâierea ei era atât de tandră, şi parcă-ţi vindeca toate rănile doar atingându-te, privirea ei pătrundea până în adâncul sufletului tău, iar sărutul ei era atât de dulce. A fost îndeajuns să-i zâmbească pentru ca el să se îndrăgostească fără scăpare de această fantasmă. Era tot ce şi-a dorit el vreodată.
“Cu siguranţă, nimic nu va mai fi ca înainte” şi-a spus în sinea lui. A luat-o de mână, zburând împreună înspre soare… Dar aripile lui s-au topit, căzând în neant. A început să urle din toate puterile “Nu mă lăsa aici, ajută-mă! Vino şi ridică-mă-nspre cer! Nu mă părăsi!”, iar ea, răspunzându-i, i-a zis: “La fel ţi-a cerut şi Ea, şi totuşi ai părăsit-o. Te-a implorat, te-a rugat… Ar fi făcut orice ca să-ţi fie ŢIE bine! Iar tu…? I-ai spulberat toate visele, i-ai nimicit sufletul, viaţa… Dar s-a ridicat, şi-a adunat sufletul bucată cu bucată, l-a reîntregit. Ea te-ar fi ridicat, pentru ca iubirea ce-o simţea pentru tine era mai presus de orice. Chiar dacă micuţa fetiţă din ea, cu acea curiozitate a ei imensă, a făcut-o să îţi greşească, ea te iubea… Ţi-a dat aripile ei să poţi zbura… Dar tu le-ai refuzat în momentul în care n-ai vrut s-o asculţi şi s-o ierţi.”
Iar el căzuse, innecându-se printre regrete şi neputinţă…
Despre femei…
Va mai amintiti voi postul acela cu dece iubim barbatii in care sunt multe argumente (cei drept cam ironice) http://kmytsu.wordpress.com/2010/08/25/de-ce-iubim-barbatii/ am gasit o chestie draguta pe net despre femei nu sunt la fel de multe ca la barbati dar este esentialul si asta cred ca e cel mai important …
Puternică sunt azi, mâine răzbunătoare
Aşa că fugi de mine când sunt ca o scânteie,
Şi chiar de slabă sunt şi plâng fără-ncetare
Eu sunt şi voi rămâne tot femeie… [Anna Panovici]
Pe fiecare femeie flutura un steag al escaladei umane. [Ionut Caragea]
Nicio femeie nu seamănă cu alta.[Mihail Drumeş]
Intuitia este o calitate a femeii care o ajuta sa-si contrazica barbatul inainte ca acesta sa apuce sa deschida gura.
Femeia e forţa motrice a vieţii. Bărbatul e doar cheia de contact. [Valeriu Butulescu]
Femeia e un alfabet
Pe care îl înveţi încet
Şi-l uiţi – deşi nu-ţi prea convine -
Exact când îl cunoşti mai bine. [Mircea Trifu]
Pe o femeie o cucereşti uşor, dar o păstrezi greu.[Mihail Drumeş]
Eu sunt femeie, şi sunt ca şi pustiul
Pot să sufoc, şi pot să-ţi ard privirea,
Şi pot sa fiu şi apa, atunci când îţi e sete
Dar să nu mă bei, de vrei să simţi iubirea.[Anna Panovici]
Dacă n-aş avea sentimente, aş putea deveni cea mai inteligentă femeie de pe pământ. [Anais Nin]
Eu sunt femie, mai pot şi ajuta
Pot să gasesc răspuns, când cineva mă-ntreabă,
Fiind femeie multe aş putea…
Dar sunt femeie, şi pot să fiu şi slabă… [Anna Panovici]
O femeie este o mască a lui Dumnezeu. [Aurel Dumitraşcu]
Numai acolo unde femeia poarta val te arde dorinta de a-i citi chipul. [ Antoine de Saint Exupery]
Nu te naşti femeie: devii. [Simone de Beauvoir]
Femeia este iubita asa cum e iubita muzica, e iubit luxul. Este spirituala sau este sentimentala si este dorita. Dar ceea ce ea crede, ceea ce simte, ceea ce poarta in gand… nu intereseaza pe nimeni. [Antoine de Saint Exupery]
Femeia nu este catusi de putin inferioara barbatului, in afara lipsei de putere. [Xenofon]
Femeile sunt al doilea mare mister al omenirii. [Anne Rice]
Toate popoarele civilizate au respectat femeia. [Jean Jacques Rousseau]
Când o femeie tace, priveşte ce spun ochii ei!…
Eu sunt femeie, şi mint fară să vreau
Şi fac orice pentru a cuceri
Pot într-o clipă sufletul să-ţi iau
Eu sunt femeie, iubesc şi pot urî… [Anna Panovici]
Sa nu lasi niciodata singura o femeie care te doreste. [Nikos Kazantzakis]
Fiecare femeie ar trebui sa foloseasca ce a primit de la “Mama Natura” inainte ca “Tatal Timp” sa i le ceara inapoi. (Laurence J. Peter)
Acum as vrea sa-mi spuneti si mie intr-un comentariu sau pe mess daca nu vreti sa expuneti tuturor in care sa imi spuneti si mie dece iubiti femeile?
De ce scriem?
Stateam dumica pe geam in sala de muzica asteptand sa se stranga lumea pentru repetitiile de la stev si mi-au venit niste intrebari in cap ce-i drept unii ar zice ca sunt normale cum zic eu altii nu, dar asta ramane la aprecierea fiecaruia si totusi…
De ce scriem?De ce compunem?De unde au luat nastere atatea creatii?Care e motivarea noastra?
Creatia se naste din iubire,din ura sau din ambitie.Opera te reprezinta,e o oglinda a interiorului,la fel cum ochii sunt poarta catre sufletul tau.
Scriem din iubire pentru ca vrem sa impartasim emotiile,trairile,bucuriile si altora.Iubirea se revarsa si e infinita.Cand iubim avem inspiratie,suntem creativi si putem atinge necunoscutul si sa vedem lumea altfel.Creatia se naste de la sine;fara efort,fara durere,fara ambitie.
Cand scriem din ura sau din durere,e altceva.Nu vrem sa ne impartasim durerea,suferinta ci vrem sa avem un refugiu.Sa evadam din normal,sa evitam banalul,sa pasim intr-o alta lume.Te eliberezi creand.Fugi de lume prin picioarele personajelor.Iti alegi singur un final povestii.Poate fi unul diferit de sfarsitul episoadelor din viata ta.Cuvintele iau nastere din durere,literele din lacrimi,personajele din ura.
Cel mai rau e sa scriem din ambitie.Ambitia e doar mobilul care ne motiveaza.Scopul poate fi:faima,averea,prestigiul..etc…
Opera scrisa din ambitie nu e creatie,nu are viata pentru ca nu are la baza sentimente.E seaca.Ca sa creezi trebuie sa te sacrifici,sa dai ce ai mai bun din tine.
Marii scriitori au scris,au suferit si multi au murit inainte de a li se recunoaste valoarea.Nu au primit nici un ban pentru munca lor.
Sa muncesti pentru sufletul tau,nu presupune o rasplata materiala.
Pisoi…
Tacerea imi e mult mai buna prietena si conform principiului ce mi-a calauzit pasii in viata in ultimii ani, ar trebui sa stiu cand sa ma opresc, caci “ceea ce nu stii nu te poate rani”. Dar curiozitatea de pisica isi face loc printre toate si tare ma tem ca am sa ma aleg cu mustatile arse si de data aceasta.
Si degeaba cred ca imi trece caci “boala ” mea nu are leac si nici macar cand timpul pare sa fi sters orice urma sau simptom nu pot cu adevarat sa cred ca m-am vindecat, caci dintr-un fapt marunt, furtuna se dezlantuie din nou. Degeaba ma sperii ca as putea fi normala…
Aproape ca uitasem…si daca nu as fi vorbit cu el la telefon probabil ca as mai fi rezistat o bucata de vreme si nu mi s-ar mai fi pus nodul acela in gat si nu mi-ar mai fi fost greu sa ridic capul de pe perna dupa ce am inchis telefonul si nu mi-as mai fi imaginat cum ar fi fost daca….prea multe ganduri imi asalteaza acum inima…
Ciudate presimtiri imi cutreiera prin minte ca si cum as stii ca nici de data asta nu s-a incheiat si ma tem de momentul care mi le va confirma pentru ca in ceea ce priveste povestea aceasta, intuitia mea nu a dat niciodata gres dar parca nici rabdare nu mai am cand stiu ca vei venii….
Si as fi plans si in noaptea asta strangand perna in brate ca sa imi inghita suspinele si dorul. De ce nu trece?
8 Martie…
Imi cer scuze ca il scriu putin mai devreme dar maine nu cred ca o sa dispun de timpul necesar sa-l postez pe blog asa ca l-am postat din seara asta si vreau sa va spun dumneavoastra barbatilor ca ar fi bine sa va ganditii un pic dupa ce cititi postul . Multumesc pentru intelegere 
Primăvara…anotimpul noilor începuturi…anotimpul când apar gingaşii ghiocei şi frumoasele viorele ce ne încântă privirile şi inima după gerul şi sinistrul iernii…
Totodată…primăvara este anotimpul când lumea întreagă sărbătoreşte pe cea mai gingasa fiinta de pe pământ…MAMA…cea care ne-a dat viaţă şi care ne-a îngrijit cu atâta dragoste până în momentul de faţă… Astăzi, toată lumea îşi aduce aminte de mama sa, iar soţii de soţiile lor şi le fac fel de fel de cadouri şi declaraţii…Întrebarea e…”Ele nu exista tot anul? Exista doar de 8 Martie?”
Vă provoc stimaţi domni şi soţi să vă gândiţi la aceste două întrebări şi să meditaţi la următoarea chestie…cele cu care trăim noi ne sunt soţii şi cele mai importante fiinţe din viaţa noastra doar de 8 Martie şi în rest sunt cele care trebuie să se ocupe de treburile casei sau e aşa în fiecare zi? Vă arătaţi recunoştinţa faţă de ea doar de 8 Martie printr-un buchet de flori(ofilit in cele mai dese cazuri) pe care poate îl cumpăraţi de ochii lumii sau din dragoste? Sau acesta este un obicei bun, de a vă arăta recunoştinţa? Când aţi oferit un buchet de flori soţiei fără să fie o ocazie specială…ziua ei de naştere…8 Martie…împlinirea unui anumit număr de ani de la căsătorie?
Vă provoc să vă arătaţi recunoştinţa faţă de soţii şi în restul anului…iar pentru copii să-şi arate recunoştinţa faţă de mamele lor nu doar de 8 Martie şi doar atunci să-i zică “Mami…te iubesc!”
Mamele sunt cele care merită recunoştinţa noastră nu doar de 8 Martie ci în fiecare zi. Preţuiţi-vă mamele şi soţiile atât cât le aveţi…după e prea târziu…
Şi acum, un sincer LA MULTI ANI pentru toate mamele,doamnele si domnisoarele, iar pentru mama mea…multumesc ca existi si vreau sa-ti zic din inima…TE IUBESC!
Reguli…
Viata are momentele ei de sus-jos…
Daca nu risti… nu castigi…
Daca nu actionezi… nu traiesti.
Daca nu iubesti, nu stii ce inseamna viata.
Poate am mai spus-o… dar imi place s-o repet. DRUMUL EXCESELOR DUCE CATRE ADEVAR. ADEVARAUL DUCE CATRE LIBERTATE, FERICIRE… Multi nu inteleg si ajung sa confunde drumul exceselor cu un motiv de prizonierat.
Din pacate excesele nu s-ar numi excese daca intelesul lor n-ar fi incarcat negativ, daca n-ar fi daunatoare, daca nu te-ar insela putin cate putin…
Dar eu cred ca pana la urma pentru a putea afla adevarul absolut trebuie sa treci prin toate chestiile care te pun la incercare…, sa treci peste fiecare moment care te subjuga si ajunge sa te faca un sclav.
Prima regula a jocului numit viata.
Invata sa stii ce este rabdarea pentru ca vei avea mare nevoie de ea si va trebui sa o diferentiezi de alte chestii de care nu-ti vor trebui in acel moment.
Ai rabdare sa rasara soarele, sa te indragostesti, ai rabdare in a te da batut.
Nu te grabi sa arati cine esti – ceilalti vor vedea singuri.
A doua regula.
Nu exagera cu excesele.
Asta nu inseamna ca nu merita sa-ti traiesti momentul. Inseamna ca esti liber sa bei azi tot ce vrei tu pana cazi mort dar nu merita sa-ti faci din asta un mod de viata. Asa nu rezolvi nimic; inseamna ca poti fuma azi o tigara dar ca poate maine nu mai ai nevoie de una. Insemna ca azi iti este permis sa te intorci impotriva realitatii ce te inconjoara dar poate ca maine, cand vei incerca sa o faci din nou, ea se va intoarce impotriva ta.
A treia regula.
Invata sa asculti. Vei vedea ca orice te inconjoara are un glas si ca acest glas te invata mereu cate ceva. Invata sa asculti pana si glasul tacerii caci pana la urma el este unul din cele mai frumoase pe care eu le-am cunoscut. Prin intermediul lui vei putea auzi un altul.
A patra regula.
Invata ce inseamna sa fii prieten si invata sa fii prieten. Asta iti va asigura la un moment dat fericirea. Vei vedea ca singuratatea doare, ca izolarea este mult prea rea decat socializarea.
A cincea regula.
Regula mea: regula de aur e ca nu exista reguli. Dar unde am ajunge daca am respecta-o si p-asta?
Pana la urma raman la credinta mea: merita sa fii diferit chiar daca asta inseamna sa fii singur. Cand ceilalti isi vor da seama cine esti si te vor pretui, iti vor cere sa respecti primele patru reguli. Vei atinge absolutul respectand-o pe a cincea.
Iluzii…
Când deja nu mai avea rost am pus cartea deoparte, am închis ochii şi-am vorbit: într-o zi o vom lua pe drumuri separate, ne vom uita unul pe celălalt, vei pleca departe, voi pleca departe, voi citi alte cărţi, voi citi alte vieţi, le voi vorbi oamenilor despre alte lucruri. În tot acest timp tu vei fi învăţat să laşi lumea la o parte şi să-ţi beai ceaiul fără a citi ziarul, fără a comenta ştirile, fără a-mi spune că altcineva merită mai mult. Îmi voi fi terminat atunci toate cuvintele, şi viaţa, şi puterea de a mă contrazice, şi muzica, şi sufletul, îmi voi fi redus totul la nişte resturi, la reziduri, la nimic.
Îţi voi fi spus: mai există o speranţă, hai să mergem amândoi, hai să ne pierdem, hai să ucidem timpul, nu e totul pierdut, putem învinge lumea. Îţi voi fi spus: e o nebunie, o adevărată prostie ceea ce se întâmplă, hai să plecăm, hai să închidem feţele tăcerii, hai să fim sinceri, o singură dată în viaţă, hai, nu face asta, n-are sens, n-am înţelege viaţa dacă am face asta, nu ne-am înţelege pe noi, am fi ridicoli. Mai există speranţă în lumea asta, mai există lumină, o putem cumpăra de la bătrânul din colţul străzii, nimic nu rămâne în urmă.
Atunci mi-am redeschis cartea conştienta de faptul că aceste cuvinte nu se vor spune niciodată, că sunt aberaţii, că nu mai există cuvinte care să poată exprima o mică parte din ceea ce-ar trebui spus. Cuvintele au plecat odată cu timpul, odată cu propriul înţeles…
De vorba cu un inger…
Azi a fost una din cele mai ingrozitoare zile..Zi in care am crezut ca sfarsesc. Zi cu un ocean infinit de lacrimi..Nimic nu mai era la fel..nu mai era frumos..era diferit..Nu mai eram in camera mea unde totul era roz…pazit de ochii lumii..sa nu pot vedea realitatea..Dar m-am desprins cu un deget de “frumos” si m-am uitat cu o coada a ochiului in lumea intunericului..si fara sa vreau..am cazut.Nu mai era nimic “perfect”.Vedeam trupuri invaluite in pelerine negre si ochelari la ochi apropiindu-se de mine..toti parca imi strigau numele intr-un ecou nesfarsit..parca ma amenintau…. se auzea de peste tot..eram ingrozita..Luna era diferita..avea o culoare purpurie..iar copacii se leganau in bataia vantului..de parca plangeau..Acolo nu existau flori.. nu erau zambete.. Se auzeau doar tipete.. in aer era ura.
M-am ridicat..si am inceput sa merg..era asa diferit..nu-mi venea sa sa cred..Am privit stelele care parca erau pictate in rosu si verde.. si mi-am spus in soapta..
- “Doamne..oare unde am ajuns..ce se intampla cu mine…?”
~ “Esti unde trebuie..Si trebuia de mult…aici ai fost mereu..doar ca nu ti-ai dat seama..”
- “Da..sigur..Stai ! Cine esti?..De unde se aude vocea asta..? “
~ “Sunt ingerul tau pazitor..”
- “Minti..De ce ai aparut tocami acum..?”
~ “Gresesti..eu mereu am fost langa tine..”
- “Nu zau :-J.Pana acum cand aveam nopti nedormite si pline de lacrimi..unde erai..?”
~ “Iti stergeam lacrimile..iti ascultam problemele si plangeam cu tine..chiar daca tu nu observai..toti ceilalti radeau de tine..nu le pasa..eu eram singurul care eram langa tine..nu te-am lasat niciodata din ziua in care te-ai nascut..UN SFAT AR FI SA NU MAI AI INCREDERE NICIODATA IN NIMENI..DOAR IN TINE ! “
Declaratie…
Ea:Ti-ai inchis vreodata ochii si ai visat la felul in care ai vrea sa fi iubit?
El: Da, i-am inchis si tot timpu vedeam ceva uimitor ce nu intelegeam. Vedeam niste lucruri uimitoare de care nu credeam ca o sa am parte…Dar tu ai facut totul posibil.
Ea:Ti-ai imaginat vreodata ce de amintiri ai avea?
El:Pana la tine eu nu am mai plans pe umarul prietenei mele, pana la tine nu am reusit niciodata cel putin sa cred ca o sa existe cineva pentru care sa imi doresc moartea pentru ca ea sa fie bine!
Ea:Sti…eu fac asta tot timpul si si ma vad pe mine impreuna cu tine si nu pot sa-mi imaginez nimic mai dulce decat sa stau langa tine,nu este nimic altceva ce as prefera sa fac decat sa ma pierd in abisul vietii impreuna cu tine.
El:Tu esti totul pentru mine si alaturi de tine vreau totul!
Ea:In fiecare zi zambetul tau devine simbolul meu, ma uit la tine si atunci sentimentele mele incep sa infloreasca,de la tine am invatat de departe mai mult decat simple numere sau cuvinte.Tu esti o carte care a devenit a mea!
El:Si va ramane a ta pana cand te vei decide ca ii mai trebuie si un al doilea volum al iubirii noastre.
Eu:Ai vrea sa te lasi sa fii al meu asa cum eu sunt a ta, plina de dorinta si de dor?
El:Pentru mine faptul ca esti tu langa mine ma face sa ma simt iubit, iar asta imi spune mie nu numai ca as vrea sa fiu al tau asa cum esti tu a mea, ci ca trebuie sa fiu a tau pana cand va decide soarta!
Ea:O dragoste puternica nu are nevoie de semne…si nu are nevoie nici de maini pentru a
putea dezmierda.
El:Are nevoie de doua suflete care se vor face prin dragoste unul puternic si invulnerabil!
Ea:Aceste cuvinte prevestesc dorinta mea de neclintit de a iubi in ciuda durerii trecatoare,furie, placere, teama, liniste, rusine.Dar si fara cuvinte te voi iubi…
El:Gandindu-ma la mentalitatea ta as putea sa spun ca am sa te iubesc si am sa te simt langa mine chiar daca nu vom mai reusi sa cuvantam…Dar pana acolo mai este mult si vreau sa profit de fiecare zi in care sunt alaturi de tine. Prin toata ceata tu sa fii raza mea de soare!
Ea:Nu am stiut niciodata ca ar putea fi asa…mi-ai dat dragoastea ta indiferent de pretul platit. Cu inima mea in grija ta, nu ma voi pierde niciodata!
El:Te vad si simt cum inima imi sare din piept, dar ai dreptate, a sarit si tu ai prins-o! Cu inima ta la mn nu te vei pierde niciodata, dar nu doar ata, va fi mereu in siguranta si o voi iubi mereu!
Ea:Un juramant de dragoste este pecetea finala:…
El:Cand este intuneric, tu esti lumina mea, cand esti lumina mea, simt cum imi doresc sa fie asa toata viata, cand imi doresc sa fie asa toata viata, te iubesc pana la Dumnezeu, si cand te Iubesc pana la Dumnezeu, inseamna ca sunt al tau si asa voi fi mereu! M-ai facut sa simt dragostea adevarata si pentru asta iti multumesc dar sper ca si tu sa fii a mea si impreuna sa fim fericiti!
Juramantul meu este acela ca orice s-ar intampla, peste orice problema am da…
Iti jur ca voi face in asa fel incat sa trecem peste si la final sa fim doar eu, tu si restu’ lumii!
Ea:”Eu sunt o fereastra deschisa… pentru zborul visurilor noastre… te iubesc pana la
Doamne-Doamne si inapoi… de un infinit de ori…
Intr-o lume in care ne iubim… si tu ma stii… mai… ma vrei… iar eu…
eu te privesc si imi ajunge… te simt si nu ma satur… te am si te mai vreau… si te
mai vreau… si te maï vreau…”
El:Te am si te mai vreau! Si asa va fi mereu!
Amintiri…
Stateam aseara in pat cu privirea catre televizor dar cu gandul plecat…imi aminteam de momentele in care imi era frica si simteam asta in bataile inimii, in acel frig ce intra prin piele, in sacadatia plamanilor si in sangele care curgea mai incet ca niciodata;
Ce puerila eram atunci cand gandurile ma napadeau si evitam sa ma exteriorizez de frica… de frica? Ce hilar pare acum!
Ma ascundeam in lacrimi de tristete si nu gaseam niciodata butonul de “close”.
Ma amuz cand ma vad in amintiri … cat de terifiata eram in situatiile in care eram pusa intre ciocan si nicovala fara sa fie locul meu acolo;
Acum sunt indiferenta la tot ceea ce atunci parea a fi imposibil de depasit.
Nu imi este teama sa: spun ceea ce gandesc, scriu cuvinte care consider ca exprima stari sau caracterizari ale persoanelor, fac gesturi fara a imi pasa de privirile celorlalti, raspund la telefon fara sa ma gandesc ce isi doreste interlocutorul, imi exprim opinia pentru ca am acest drept, accept fericirea in viata mea – pentru ca o merit.
Daca atunci cand am inceput sa pasesc pe acest drum, aveam o retinere in ceea ce insemna fericire, iubire, zambete, vise, sperante si ganduri impartasite…acum pot spune ca nimic nu mai este cum a fost.
Traiesc clipa de fericire fara a ma gandi daca maine voi mai avea parte de ea, iubesc intens lasand uitarii gandul ca intr-o zi o sa ma trezesc si o sa fiu rece in ceea ce priveste sentimentele, zambesc mereu…chiar si atunci cand plang, visez fie ca vreau sau nu – imi place sa fac asta si mai ales sa pun in practica anumite chichite din vis, sper adesea ca oamenii nu vor mai barfii si vor lasa de-o parte ranchiuna, imi impartasesc gandurile prin scris chiar daca a doua zi este posibil sa primesc o eticheta din partea celor ce au citit, IMI ASUM RISCUL SA SCRIU CU DUBLU INTELES si prefer sa las pe fiecare sa inteleaga ceea ce isi doreste…este un sport frumos sa citesti printre randuri .
Am umblat prin multitudinea de ganduri ravasite de care nu mai stiam nimic…am sters amintirile uitate intr-un sertar prafuit si mi-am dat seama ca m-am schimbat mult fara sa bag de seama acest lucru…
Winter feeling…
Simt mirosul iernii ce imi inteapa sufletul si amintirea vremii se abate asupra mea,de parca ar vrea sa imi smulga credintele . Trecutul se reflecta in ochii mei si moare acolo, ca tribut al viitorului. Totul trece… efemer. Vremea s-a urcat in carul lui Cronos si s-a inecat in albastul pur al cerului de iarna, si cu ea s-au dus si visele mele. E trist sa vezi ca ramai fara simturi in fata lucrurilor ce te faceau sa atingi ,candva ,infinitul albastului strajuit de lumina blonda a soarelui. S-au dus si originile ..si brusc m-am trezit in neantul unei lumi murdarite de pacat.
Sunt singura si mi-e teama ca as putea da gres , mi-e teama ca m-as scunda in pacatul propriei mele visari. Fara trecut, prezentul si viitorul aluneca in abisurile imaginatiei.
Trecutul nu este un cufar plin de amintiri, ce au murit … ci momentul in care oamenii ce iti demonstreaza ca a fost adevarat, ca sunteti legati prin punti de incredere . Abia atunci amintirile capata valoare.Cum as putea construi prezentul cand nu am certitudinea ca nu am visat!
In concluzie , am visat …Mi-am construit proprille mele amintiri prin intermediul unor personaje fictive. Ciudat este ca le intalnesc in realitate , le-am mai cunoscut…Da,dar intr-o alta viata.
Joaca de-a cuvântul…
Mă dor gândurile, mă dor toate gândurile pe care nu le pot transpune în cuvinte. Se zbat convulsiv în mintea mea şi se lovesc de colţurile tăioase. Ecoul lor oscilează dintr-o emisferă cerebrală într-alta. Le simt – cu fiecare celulă din mine – gustul lor de rugină, mirosul tomnatic şi reflexele roşiatice, de parcă m-am născut cu ele în gînd, intercalate printre neuroni şi trombocite.
Gândurile pe care nu le pot sonoriza. Cuvintele care mă supun, mă intoxică, mă poluează. Care mă fac să mă trezesc la mijlocul nopţii pentru că am avut senzaţia că le-am prins de picioare. Pe care le visez, pe care le urăsc, care-mi întorc lăuntricul pe dos, care mă distrug şi pe care le respir în loc de oxigen. Gânduri cu care trăiesc. Pe care aş vrea să le aud rostite sau măcar smerite, potolite pe foaia albă. Să zîmbesc zeflemitor în faţa lor, iar în priviri maliţioase să mi se reflecte dulcea biruinţă. Iar ele să mă privească umile. Dar ştiu bine că fiecare literă o să mă doară ca fierul roşu imprimat pe piele. Fiecare gând dezbrăcat o să mi se fixeze proeminent în gît. Noduri de cuvinte.
Nu vreau să le închid în albe închisori, nu vreau să zgîrîi şi să rup avid din simplitatea lor. Nu vreau să le înnec în cerneală şi să le sparg de litoraluri de hîrtie.
Vreau să roiască ca un stup de albine nemuritoare deasupra noptierei mele. Vor mişuna grăbite şi haotice, mă vor cuprinde în zborul lor, mă vor îmbăta cu afrodiziaci, mă vor zăpăci şi voi cădea în suave uitări. Voi învăţa să mă joc de-a cuvintele şi să mă gândesc la negândiri. Voi face repetate transfuzii de tăceri colorate.
Arta de a muri…
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
(Mihai Eminescu)
Cineva spunea că ne naştem cu moartea în sânge, că viaţa nu e decât un drum iraţional spre acest sfârşit inevitabil. Tot ei spun că ne naştem ca să murim. Alţii cred că nu murim niciodată, dacă trăim cu adevărat. Moartea. Singura noţiune pe care omul nu a reuşit să o banalizeze cu totul. Singura experienţă, după naştere, de care toţi avem parte. Unii construiesc ipoteze pe baza acestui subiect, astfel acumulînd pe zi ce trece tot mai multe prejudecăţi. Restul transformă această idee întru-n tabu, refuzînd să o privească în ochi. Încearcă să amâne pătrunderea acestui gînd în mintea lor.
Şi poţi să-i înţelegi: atunci cînd ai 16 ani şi eşti îndrăgostit nu te vei gândi la moarte, nici atunci cînd ai doi copii pe care-i aduci în fiecare seară de la grădiniţă şi petreci cu ei cîteva ore preţioase, nici atunci nu o să-ţi rămînă timp să filosofezi asupra acestui subiect. Doar spre sfîrşit, cînd eşti bunic/a şi rareori îţi vezi nepoţii, cînd seri întregi răsfoieşti albumul cu fotografii, aceleaşi fotografii pe care le ştii deja pe de rost, dar care cu timpul nu mai reuşeşti să le desluşeşti cu ochii, ajungînd să cauţi trăsăturile copiilor prin memoria ta, doar atunci percepi ideea iminentului sfîrşit. Singurătatea amară îţi oferă acea scînteie de luciditate, sub care poţi să analizezi moartea cu tot calmul unei bătrîneţi tăcute.
Împăcat cu această idee înţelegi nişte adevăruri simple: moartea va exista doar pentru cei care rămîn. Noi continuăm să trăim în mintea lor, chiar dacă imaginea noastră se denaturează sub presiunea timpului şi a ficţiunii. Ei ne perpetuează existenţa noastră, atît cît le permite propria lor existenţă. Cea mai înfricoşătoare moarte este uitarea. Lipsa oricărei amintiri despre tine este un indiciu veridic al inexistenţei tale, un indiciu al rătăcirii fugare prin viaţă. Cu adevărat mort eşti atunci cînd nimeni nu-şi aduce aminte de tine.
Moartea biologică şi uitarea sunt doar două din cele o mie de ferestre prin care poţi lăsa viaţa să iasă din tine. Mori cîte puţin dacă intri în rutina vieţii şi mergi mereu pe aceleaşi traiectorii, dacă te complaci în nefericirea ta, dacă îţi distrugi dragostea de frică să nu te răneşti, dacă nu rişti să sari fără paraşută de pe culmile comodităţii şi siguranţei tale cotidiene, dacă măcar odată n-ai făcut ceva diferit decât restul, dacă nu vrei să-ţi descoperi talentele, dacă eşti prea orgolios pentru a cere ajutorul cuiva şi prea egoist ca să-l oferi altcuiva, dacă nu ai curajul să începi ceva de la zero, dacă nu ai încrederea în tine ca să-ţi aperi cu fermitate punctul tău de vedere, dacă nu visezi, dacă crezi că “a trăi” presupune simplul fapt de a respira. Să mori cu gîndul că nu ai făcut nici un act de rebeliune în viaţa ta, că dacă ţi-ar fi dat să mai trăieşti una ai face totul invers, că nu laşi nimic în urma ta, că ai murit mult înaintea acestei clipe, că pînă acum ai existat ca o fantomă vie – este probabil durerea care le întrece pe toate cele omeneşti.
Dezvoltăm antipatii faţă de apus, nu pentru că pierdem soarele, ci pentru că el va lumina şi fără noi. Da. Viaţa va merge mai departe. Lumea nu va simţi pe umerii ei ponderea unui oarecare sfîrşit. Nici nu va conştientiza că tu ai murit. În fiecare zi se întîmplă cîte un sfîrşit şi noi nu-l simţim. Niciodată. Nu ştim că prin Patagonia cineva a trecut în nefiinţă. Nu ne pasă că în fiecare secundă cineva trece în nefiinţă.
Moartea a sute de oameni este doar statistică. Moartea unui om apropiat e o tragedie. Deci ea ne atinge doar atunci cînd epicentrul ei este aproape de noi, atunci cînd vezi că prietenii tăi se răresc, oamenii din jurul tău se sting încet şi tu eşti absorbit de singurătate. Suntem conştienţi de ea doar atunci cînd vedem indiciile ei cu proprii ochi. Şi încercă să ne pregătim pentru o ultimă zi. Dar pentru ce? Ea nu contribuie la moarte mai mult decît toate zilele din trecut, cu păcatele şi greşelile lor ordinare. E doar o vamă problematică dintre plăcere şi tăcere. Însă nouă ne stă în fire să vulgarizăm misterele. Încercăm să învăţăm să murim – justificînd moartea, elucidînd enigme, inventînd noi ipoteze, supravieţuind fobiilor noastre – şi uităm să trăim. Moartea nu e o ştiinţă exactă – alungă din ea calculele, teoremele, prezumţiile. E o artă – învaţă să găseşti prezenţa luminoasă din ea. Nu-i o pedeapsă – eliberează-te de stereotipuri. E reîntoarcerea în starea iniţială de perfecţiune a spiritului. Nu e o dispariţie – e o apariţie în altă dimensiune.
Nu putem înţelege moartea atît timp cît facem parte din viaţă. Chiar şi atunci cînd ne vom pomeni în braţele morţii, nu ne va fi dezvăluit scopul suprem al vieţii. Pentru că nu există un scop de viaţă colectiv. Existenţa lui ar presupune o executare mecanică, o direcţie comună, banală şi fără mister spre care toţi ne-am îndrepta în turmă. Dacă tot murim, trebuie să dăm vieţii un sens pe care îl descoperim fiecare pentru sine. Căutarea lui este o acţiune pornită din iniţiativă personală şi realizată tot personal. Şi poate că însăşi această căutare devine un sens al vieţii pentru unii.
Confundăm deseori sensul vieţii cu obiectivele pe care le realizăm de-a lungul vieţii (intemeierea unei familii, educarea copiilor, realizarea pe plan profesional etc). Însă aceste obiective nu au destul substrat spiritual ca să devina un sens al vietii, iar împlinirea lor definitivă te poate aduce în pragul unei crize existenţiale. Din această cauză e preferabil să trăieşti mereu sub agonia semnului de întrebare, decît sub mediocritatea unui răspuns pripit. E mai plăcută febrilitatea căutării, decît traseul prompt spre un punct bine fixat.
Nu ne este frică de moarte, ne înspăimîntă eternitatea ei. Ne irită imposibilitatea întoarcerii. Ne cutremură necunoaşterea din ea şi de după ea. Ne supără caracterul ei implacabil. Dar cît nu ne-am revolta împotriva ei, mai devreme sau mai târziu, va trebui să stăm faţă-n faţă cu ea. Şi ajungem să căutăm surse care să ne înveţe să avem curajul să o privim în ochi. Şi probabil că acea sursă care ne va învăţa să murim, va fi aceeaşi care ne va învăţa să trăim.
Dacă am şti că ne-a mai rămas să trăim o zi, cel mai probabil că nu am face nimic esenţial, pentru că majoritatea acţiunilor oamenilor se bazează pe continuitatea vieţii. Orice muritor speră că va apuca ziua de mâine. Pe asta se bazează funcţionalitatea societăţii. Deseori ne întrebăm de ce trebuie să murim, de ce nu putem trăi veşnic. Murim pentru că asta e consecinţa faptului că Adam a muşcat din măr. Murim pentru că ne-am născut sub condiţia asta. Murim pentru ca alţii să aibă ocazia să se nască. Murim pentru ca alţii să preţuiască viaţa. Murim pentru ca ei să nu întîrzie să-şi spună că se iubesc. Murim ca să-i anunţăm că timpul e scurt. Murim pentru că creierul devine suprapopulat de gânduri, iar inima arhiplină de trăiri. Murim ca sumă a tuturor renunţărilor pe care am ales să le facem. Murim ca să ne vedem cu ochi străini pe noi, aşa cum am fost. Murim pentru a înceta să mai păcătuim. Murim pentru că acesta este ciclul vital al omenirii. Murim.
Iar murind, trecem dincolo de spaţiu şi de timp. Pagina noastră nu este ruptă din cartea vieţii, ci doar tradusă într-o altă limbă. Ne transpunem într-o lume pe care am creat-o încă atunci cînd eram în viaţă. Ultima secundă pe care o trăim se dilată la nesfîrşit, ultimul sentiment se scurge în eternitate, iar ultimul gînd se materializează. Cu alte cuvinte, moartea ar putea fi gîndită şi tot ce gîndeşti acum despre ea vei trăi apoi, fiindcă tot ce vei lua cu tine dincolo sunt gîndurile tale.
Nu a trăit mai mult cel care a existat mai mulţi ani, ci cel care a simţit viaţa mai intens. Morţii devin tot mai mulţi. E greu să găseşti în ziua de azi un Viu.
Într-o zi viaţa îţi va trece prin faţa ochilor, asigură-te că atunci cînd se va întîmpla, vei avea ce privi şi va merita să priveşti. Învaţă să mori, trăind cu adevărat!
Un risc…
A fost o prostie sa ma apropii atat de mult de buza prapastiei, doar pentru a-mi satisface curiozitatea. Trebuia sa fi stiut ca am sa cad si ca impactul cu realitatea o sa fie dureros. Lasa. Of course, n-am ajuns pana la fund, m-am prins instinctiv cu mainile goale de un ceva. Si m-am tarat cu greu pana sus.Si cred ca acum mi-am revenit de tot.
Am spus din totdeauna ca nu ma impac cu ideea de a purta titlul de ‘dependenta’, indiferent despre ce este vorba. Anyway, asta clar este mai presus decat multe alte chestii, fie ca-ti place sau nu. Eu? Am evadat. Era de mult randul meu sa ma joc, si nu sa ma las jucata. And I like it… a lot. Pentru o zi mi-am amintit de mine, nu ca de o sentimentala fraiera, ci de o tipa care se plictiseste usor si cauta cu orice pret sa se simta bine.
Doamne, cum toti putrezim in minciuni…!Absurd. Asta tinand cont ca le catalogam ca fiind adevaruri. Baga-ti picioarele si pleaca. Cunoaste oamenii si joaca-ti rolul ca mai inainte.
Si oricum, mereu o sa ma simt mai bine daca e vorba de ceva nou. Si daca ‘noul’ se afirma dintr-un ceva ‘vechi’, e si mai bine.
Si a mai trecut un an…
Pe mine in general sfarsitul de an ma deprima, cu toate ca sunt sarbatori, dar inseamna ca a mai trecut ceva timp, ca mai imbatranim, inseamna frig, batai de cap pentru cadouri, griji in plus, etc… E adevarat ca sarbatorile imi plac si ma relaxeaza, dar restul perioadei ma indispune putin.
Anul acesta de exemplu a fost destul de bun pentru mine pentru ca m-am dezvoltat in anumite privinte si am facut lucruri noi. Am facut mai tot ce mi-am propus la inceputul lui. Insa intodeauna mi se pare ca puteam mai mult, exista ceva care sa nu imi placa sau pentru care mi se pare ca nu am muncit destul de mult. Nu aş vrea să cred niciodată despre mine că sunt atât de grozavă pe cât îşi imaginează alţii. Fiindcă întotdeauna mai e ceva de imbunătăţit. Mai ales în ochii mei. Fie ca este vorba despre o persoana, o actiune, un gand, exista ceva care as fi vrut sa fie altfel. Poate ca sunt eu prea exigenta cu mine, dar in general nu imi place sa ma limitez, indiferent despre ce este vorba. Asta pentru ca imi plac provocarile, mai ales pentru ca stiu ca pot mult mai mult.
Pentru anul urmator inca nu sunt foarte hotarata ce vreau sa schimb, dar pana la finalul acestuia am sa ma hotarasc. Oricum imi place sa fiu spontana, asa incat ma pot oricand razgandi.
Voua cum vi s-a parut anul acesta ?
Sarbatori Fericite,people!
Perioada asta ma face sa ma intorc cu succes in anii copilariei mele (iar unii mai carcotasi dintre voi or sa spuna fie ca nu sunt prea departe anii aceia, fie ca sunt inca un copilas…dar oricat mi-as dori sa NU va pot contrazice, situatia o face..pe parcursul anilor pierdem sentimente, rude/prieteni/cunostinte, inocenta, credintele vechi etc.etc..). Dar totul este bine caaaand….incepe cu bine, nu? Adica pentru mine perioada asta incepe genial. .
Mi s-a parut magica ziua de azi..adica dupa o serie de filme slabute, dar amuzante si care te inclazesc oarecum (bine, bine..daca esti fata)..care incearca sa te convinga intr-un stil dragut ca Mos-Craciun exisa..sau macar spiritul lui (daca fizic existenta lui pare prea trasa de par)..am REfacut curatenia prin casa (a 3-a sau a4-a oara pe saptamana asta), am gatit!(daaaa, eu.eu.eu), am luat cateva cadouri, am impodobit bradul, am baut vin si am mancat ciooocolata, am ascultat muulta muzica..si acum…ma impart intre a scrie pe blog o chestiuta pe care am sa o recitesc la anul pe vremea asta (ca sa analizez progresele sau nu)…si intre a mai raspunde unui ratacit ce ma abordeaza pe mess (astia sunt putini, s-au invatat cu mine intr-o stare complet de neinteles in perioada asta si ma lasa sa imi traiesc nebunia). Si brusc..s-au reparat toate!
Sunt in pom cu optiunile pentru Revelion, dar in mod ciudat nu ma afecteaza..DELOC, DEEEEELOC!..Poate doar putin ideea ca e posibil sa nu am unde sa imi port rochia cea noua.
Ma sperie anul 2011. Si am motive sa spun asta…Dar..what the hell…mai sunt 6 zile si ceva!
Oh, au inceput mass-urile si mesajele legate de Craciun..ma duc sa impart si eu urarile astea necesare, formale, dar in acelasi timp pline de dragoste…
Craciun Fericit tuturor!
Povestea omului…
Din prea multa dragoste s-a nascut omul … un pui de om, lipsit de patimi sau pacate.
Dintr-un pui de om cu scancete adorabile s-a facut copil cu zambete sincere si lacrimi curate.
Din copil cu vise nastrusnice s-a facut adolescent, cu iubiri patimase si dezamagiri crunte.
Din adolescent cu iluzii spulberate dar prea multa energie s-a facut tanar, cu dorinte aprige de a schimba lumea si suflet frumos.
Din tanar cu idei marete si cu inima plina ( si de bune si de rele caci pana la urma viata e frumoasa) s-a facut om mare, cu viata tihnita si fara de complicatii inutile.
Din om mare cu ganduri de vacanta si copii s-a facut batran, cu povesti de spus nepotilor si ochi calzi de intelepciune…
…si apoi a murit impacat caci viata i-a fost frumoasa si a iubit.
Soapte cu semnul intrebarii…
Ma intreb adesea de ce timpul sculpteaza santuri adanci in carnea noastra. De ce haina pe care o purtam de o viata este mancata de molii, apoi aruncata de altii intr-un dulap intunecat, putrezeste? De ce ea nu poate ramane la fel de noua ca la inceput?
Si totusi cel mai ciudat este ca notiunea de “timp” e doar o consecinta a trupurilor noastre efemere.
Privesc cu groaza cum natura urmareste cu strictete aceeasi regula a aceluiasi joc. Cu totii ne nastem primavara, ne maturizam vara, toamna construim pe fundamentul realizat vara, pentru ca in final iarna sa murim.
Singura exceptie de la aceasta regula ar fi sa iesim din joc inainte de terminarea unui anotimp.
Si acum ma intreb, exista totusi timpul sau este propria tabla de sah? Alb si negru. Totul se invarte in jurul acestor doua cuvinte.
Da, ne-am nascut pe o tabla de sah fiind in acelasi timp pioni si regi. Jocuri diferite, masti diferite, mereu acelasi final. Desi un joc bun poate deveni modelul unor jocuri ce vor fi incepute mai tarziu.
Avem legata de mana o tabla de sah cu magnet, caci oricum s-ar misca, piesele ei nu se vor clinti fara un act de vointa.
Dar de ce suntem obligati a juca jocul imposibil de castigat? De ce ne umilim in zadar?
Si de ce aceste intrebari fara raspuns sunt atat de prezente in mintea mea?
Regrete?!?!
Am realizat ca pretuiesti un lucru abia atunci cand il pierzi .
Am pierdut multe..Am pierdut multe clipe plangand, intre mine si restul lumii creandu-se un adevarat zid , ignoradu- mi pietenii si tot ceea ce era un jurul meu .
Am pierdut prieteni , am pierdut amintiri, vise , sperante …
Dar daca nu pierzi ceva atunci cum sa iti dai seama cat de mult inseamna pentru tine … ?!!
Daca regret ceva ?! Da, uneori regret .. regret ca am ignorat lucrurile care inseamnau pentru mine cu adevarat , uneori regret ca in loc sa ma bucur de copilarie , am incercat sa fiu matura , luand decizi ce erau la fel de copilaresti ca si mine … REGRET ca m-am complicat cu lucruri ce m-au facut sa sufar … Si poate ca ar trebui sa mai regeret un lucru…sa regret ca am iubit si totusi …nu o fac.
Sunt adepta evolutiei iar regresul ma inspaimanta , fel ca si uitarea ..( dar despre acest aspect ciudat al vietii voi vorbi altadata ) sau ca alte lucruri…
Cum imi place mie sa spun : A trecut mult timp si parca nu a trecut deloc…
Poate ca te intrebi , daca sunt adepta evolutiei , atunci de ce ma intorc de fiecare data inapoi cand e vorba de persoana lui . Si totusi .. amintirile cu el ma tin pe loc ..
Tin la el??? poate ma complac in aceste sentimente de dulce visare , unde am cunoscut alta latura a prismei , cu mii de culorii ce mi-au incantat vazul atata timp. Dupa atata timp inca nu sunt capabila sa pot raspunde la aceste intrebari . Cert e ca daca as da timpul inapoi si as avea gandirea de acum poate ca faptele si deciziile ar fi fost altele . Insa cine nu ar vrea acest lucru 
?? Unele lucruri chiar nu pot fi schimbate desi ele ne ranesc enorm …
just…smile :)
In zambetul ei se ascundea tot ce ar fi vrut sa-i spuna si nu indraznea.
Ar fi vrut sa-i urle in fata “se presupune ca ma cunosti mai bine decat toti ceilalti la un loc.te prefaci sau tu chiar nu stii ce se ascunde in mine acum?”.Ar fi vrut sa-i traga un pumn in fata,sa-l trezeasca la realitate, ca si cand realitatea lui era vis pentru ea.Sau mai degraba cosmarul ei.Ar fi vrut sa-l stranga in brate pentru prima si ultima data cu toata puterea ei,ar fi vrut sa-l roage sa o invete cum sa traiasca fara el,cum sa se poarte si la ce sa se gandeasca toata ziua,sa-i stearga asteptarea din reflexe si cumva sa-i minimalizeze durerea.Poate sa-i acopere de praf inima sau sa o inchida intr-un borcan si sa o pastreze intr-un spatiu uscat si intunecos.
Si nu putea sa faca nimic.Bratele ii atarnau pe langa corp si se simtea ca o marioneta fara papusar,atele care-i animau bratele si picioarele s-au rupt de atata incordare.Era in mijlocul celui mai important spectacol,spectacolul vietii si in momentul in care ar fi trebuit sa-si joace rolul vietii,a devenit spectator.Si-a simtit banalitatea reactiilor si a cuvintelor,a realizat ipocrizia replicilor,a inteles ca tacerea nu ascunde lipsa cuvintelor,ci o multitudine de cuvinte care se inghesuie spre iesire,se calca in picioare si se distrug reciproc pana nu mai ramane decat un “iarta-ma” sau un “te iubesc” sau pur si simplu un praf de cuvinte care imping lacrimile la suprafata.
Mai ramasesera doar atele care i-au tras colturile buzelor in sus,reusind sa afiseze un zambet tamp,demn de mila in inchipuirea ei.
Dar pentru el era sfidator,mazgalit cu ultima ramasita din orgoliul ei.I-a privit ochii verzi care acum pareau aproape negrii si zambetul, s-a intors cu spatele si a plecat intrebandu-se cum s-a lasat pacalit atat timp,cum nu si-a dat seama de cat de indiferenta era ea.Dar oare…?Si atunci si-a amintit si el de ceea ce ii spusese candva, ca ea e ca marea,ca pare atat de linistita la suprafata dar in abisurile ei se lupta monstrii,ca valurile cele mai mari se nasc in adanc, ca cele mai nebanuite frumuseti sunt undeva sub suprafata calma.Dar atunci uitase ca marile se dezlantuie in furtuni imprevizibile.Unde era furtuna ei?
In ochi,dar mai ales in zambet…
Acest text (sau aceste aberatii cum imi place mie sa-i spun) ii este dedicat baiatului care poarta farmecul anotimpului meu preferat si anume vara…
It`s the wrong time.
Iata ca nu mai aud nimic, sau poate nu vreau sa aud,caci imi e frica de vuietul de cuvinte ce ajunge din intamplare la mine, sau de linistea solemna a lumii. ..Uite-ma ca tip pentru a acopari si marea, si cerul si vidul iluziei, cu sunete inalte, respingand orice urma de realitate.
Usor ,usor ajung sa ma izolez in miile de puncte albe ale unei pagini si cu putin efort sa le transform in curcubeu , fluturi si sprenta.Incetul cu incetul voi deveni o pisicuta ce se scalda intr-o baie de raze, intr-o poveste rurala, sau printesa dint-o multitudine de basme..Stii …as putea fi oricine, caci m-as imbraca in vid si infinit,si nu aberez ..chiar as putea sa ma metamorfozez in puncte pentru a defini ceea ce nu poate fi definit.
Dar palma rece a toamnei ma loveste fara mila, si-mi aminteste ca sunt om… un om ce nu-si poate defini nici macar propria fiinta, nici macar propriiul chip..un om ce se pierde in miile de sunete si cuvinte, pe care le scrie cu sete atunci cand cerul ii bate in geam si frigul in inima.Iar atunci cand ploaia imi bate in verdele ochiului,tresar stupid…ce liniste e…de ce am tipat?asta e linistea realitatii, sau macar iluzia unui vis inghetat pe retina ruland continuu pe acceasi placa invechita a timpului?!
