De la un timp încolo întunericul nu mai ajută la nimic…
De mult timp nu m-am mai gândit cât de importantă este noaptea pentru mine. Era o vreme când aveam pentru el aproape un cult, când apusul soarelui îmi aducea parcă ceva mai bun şi mai sănătos pentru mine. Acum nu-mi mai aduce nimic, absolut nimic, ba chiar mă face să cred că noaptea nu este altceva decât un timp care trece pe măsură ce eu îmi holbez ochii în lumina monitorului. O fi oare de rău că unele dintre cele mai vii amintiri ale mele sunt unele întunecate, adâncite în întunericul nopţii, scufundate în tăcerea care guvernează noaptea?
Reiau cumva gânduri trăite demult, în nopţi în care nu reuşeam să adorm din cauze copilăreşti, pentru că inima îmi bătea prea repede, pentru că ceva clocotea înăuntrul meu, pentru că la un moment dat telefonul ar fi vibrat şi asta, în contextul acela, ar fi însemnat ceva. Erau nişte nopţi atât de vii încât reuşeau să muşte din mine, să mă soarbă din realitatea acestei lumi. N-au reuşit să ducă însă la nimic bun, căci aşa cum reuşisem să scriu cândva (pe când încă mai aveam putere să spun ceva veritabil), după dragoste nu vine niciodată nimic bun decât, bineînţeles, mai puţină dragoste. Sau deloc. Şi oricât de mult s-ar strădui să ne predea la şcoală chestii de genul ăsta, sensul de evoluţie al timpului nu reuşeşte să-l anticipeze nimeni.
Astfel că nopţile cu parfum de fericire s-au dizolvat fără să înţeleg unde s-au dus, întunericul greu şi protector s-a ridicat fără să-l pot opri. Şi adevărul e că printre toate acestea era imposibil să nu se strecoare şi nişte clipe în care tot ceea ce este posibil şi imposibil în vieţile noastre se strânge la un loc, într-o singură noapte, şi lasă posibilitatea să se manifeste în voie. E imposibil ca apoi să nu rămâi devastata, să nu te întrebi, în singurătatea care urmează, la ce-ţi mai folosesc mâinile dacă nu poţi simţi cu ele fericirea palpabilă, la ce-ţi sunt bune buzele dacă nu mai reuşeşti să transmiţi cu ele mesaje care nu se pot pune în cuvinte.
Suntem săraci fără clipe prezente iar uneori amintirile nu ne ajută cu nimic, mai ales acestea venite din întunericul nopţii. Sunt ceea ce visez şi lucrul ăsta nu e un foarte mare avantaj pentru moment. Pentru că visez întuneric, mâini tremurânde, respiraţii întrerupte, o tăcere imensă. Şi visele astea nu duc nicăieri, nici timpul pare că nu mai duce nicăieri şi-s cumva revoltata că la şcoală au uitat să ne înveţe şi asta, că timpul uneori stă pe loc. Aşa ne-am fi permis şi noi o pauză de relaxare; cum nu o avem, stăm la pândă vânând fericirea care încă nu se vede dar pe care-o aşteptăm flămânzi. Timpul n-a luat-o încă din loc şi nici noaptea n-a trecut încă pentru a mă ridica din visele astea care mă definesc întru totul.
My way…
Multe lucruri importante din viata unui om ar trebui sa se reduca la atentie; este pana la urma dovedit stiintific faptul ca omul tinde sa capteze din mediu doar acei factori care-l intereseaza; probabil ca pana acum am pierdut din vedere foarte multe lucruri ce ar fi fost importnante atunci dar pe care nu le-am bagat in seama din simplul motiv ca nu ma interesau. M-am gandit sa vorbesc acum despre acest subiect dintr-un motiv destul de simplu in esenta lui: am inceput sa vad lucruri. Adevarul este ca am inceput sa vad astfel de lucruri inca de anul trecut doar ca in fiecare clipa in care le accept ele apar din ce in ce mai multe si mai des. Cand nu te intereseaza ceva e ca si cum n-ar exista caci lumea ta nu se invarte decat in centrul ariei tale de interes; acesta este motivul pentru care acum ma simt asaltata de multe lucruri pe care nu neaparat le cautam dar care vin pur si simplu… iar acum le vad. Probabil ca ele existau si mai demult dar faptul ca atentia mea nu era indreptata asupra lor le facea neinteresante. Ce-i drept: exista unele care te marcheaza oricum, chiar daca ai sau nu legatura cu ele. Totul pare insa a veni EXACT atunci cand ai nevoie de acele lucruri; unele sunt pentru a-ti calma gandurile, altele sunt pentru a te determina sa nu renunti, altele pentru a-ti spune ca drumul tau este exact asa cum trebuie sa fie… Nici mai mult nici mai putin! Asta stiam totusi din momentul in care am inceput sa-mi scriu eliberarea… daca poate fi numita asa; mai mult prizonieratul…
Te-ai gandit vreaodata ca marile spirite au ceva in comun cu tine? Te-ai gandit ca poate marii scriitori – cei care au trezit fascinatie, au avut ceva in ei care sa creeze aceasta admiratie a oamenilor? Insa nu toti… exista si aceia care au scris carti extraordinar de bune cu un anumit scop; altii le-au scris sub inspiratie… De ce? Cum spuneam mai demult… asta e singura intrebare care ramane in urma tuturor celor pe care le-am anulat… Pana la urma lumea este exact asa cum trebuie sa fie…
Ma duc intr-o librarie sa-mi cumpar o carte; nu conteaza unde, nu conteaza care. Cunosc toate cartile de litaratura din marile librarii, imi vine sa le cumpar pe toate; deci… intru in librarie, trec in graba prin fata rafturilor, ma intorc prin fata lor, iau unele carti in maini, le simt paginile… in cele din urma ma opresc asupra a doua; un scriitor clasic – un roman clasic al sec. XX publicat in 1925 si inca un roman modern. Pura inspiratie de moment, nimic planificat, nimic mai mult de stiut… Ajung acasa si le rasfoiesc… si ma lovesc cu capul de idei… caci descopar printre altele viata unui scriitor care a constientizat si el in adolescenta sa ca nu este ca ceilalti. Intr-adevar, poate fi o mare filosofie sa gandesti mult… Si imi aduc aminte ce mi s-a spus odata… si anume: “uneori cartile vin singure catre tine… nu trebuie sa cauti tu cartile. De aceea stiu ca in viata rabdarea trebuie sa aiba un rol esential. Doar avand rabdare poti trece peste tot…”
Acum sunt multe lucruri ce demult au trecut pe langa mine fara sa le vad. Si nu ma deranjeaza cu nimic. Atunci cand mi-am dat seama ca totul porneste din interiorul meu m-am resemnat cu totul. E ca si cum n-ar exista nimic decat propriul meu adevar si propriile-mi reguli. Acum e doar lumea mea… totul insa nu consta decat in atentie… lumea mea se transforma… si devine mai puternica. Acum – nu exista nimic care sa ma faca sa-mi schimb parerea; totul este relativ in masura in care totul poate exista. Nimic nu este in afara oricarui adevar posibil. Now it’s just my way…
Inca putin…
Mi-am dat seama, după cam un an, cum e să dormi frumos. Poate că este o exprimare cam ciudată – a dormi frumos, însă mi se pare cea mai potrivită. La naiba cu toate insomniile şi acele vise rare ce vin să-mi spună un adevăr de care eu am ajuns să fiu conştienta. A dormi frumos mi se pare a fi acel act prin care îţi poţi aşeza capul pe umărul cuiva – indiferent dacă asta are vreo conotaţie exterioară acestui fapt, spre care ne simţim tentaţi să ne îndreptăm – să-i poţi simţi căldura pielii şi pulsul simbolizându-i viaţa. Aproape că am uitat cum e să fii fericita, cum e să te bucuri atunci când nu eşti singura. Mi-era aproape imposibil când ultimul an nu mi-am văzut decât propria singurătate şi nevoia execrabilă de a oferi ceva… probabil iubire. Însă am reuşit să deţin un adevăr tulburător: nu pot oferi decât atunci când inima îmi este constrânsă. Cât de curând simt că am să fiu nevoita să vorbesc; nevoia a venit deja, multe din ocazii mi-au bătut la uşă. De ce să tac dacă am ajuns să fiu conştient că altfel nu se poate? ACEST ADEVĂR SE AFLĂ ÎN MINE ŞI NU ARE NICIUN ROST SĂ LUPT ÎMPOTRIVA LUI. Oricum momentele mele de inconştienţă mă dau de gol…
E bine să ai pe cineva însă nu îmi doresc pe oricine. Mie trebuie să mi se aprindă beculeţele, să văd că există posibilităţi. Eu prefer să dau foc şi să se consume în 5 minute – frumos, decât să ardă în continuu, fără oprire, chinuindu-mă să sting focul ăsta obsedant. De aceea e mai bine să te arunci în prăpastie decât să te plimbi în continuu pe marginea ei. Nu pot fi fericita decât trăindu-mi cu adevărat clipa, clipa pe care o preţuiesc. Mâna mea te caută noaptea sub pernă… Da, n-am să te pot uita… Ce mi se pare însă mult mai rău este faptul că aproape am ajuns să te văd în toate persoanele cu care interacţionez şi aproape îmi vine să nu mai refuz nimic. Dar eu îmi caut prăpastia mea… Sunt încă mulţi, destui, cei care îmi pot deschide drumuri. Ştiu însă acum că n-am să mă pot calma… Viaţa mea aşa trebuie să fie… Nu este nicio resemnare ci doar propria mea acceptare…
Urma ramasa atunci cand in vis am alunecat pe o amintire…
Am tras de multe ori mai demult concluzia că cea care am ajuns să fiu în acestă zi, în acest prezent oarecum palpabil, nu sunt decât o lungă serie de factori şi evenimente care s-au strâns de-a lungul timpului şi se rotesc în jurul meu de parcă aş fi un atractor straniu fără posibilitatea de a putea fi înţeles. Pentru că în realitate ajungem să târâm după noi toate clipele frumoase (dar şi toate dezamăgirile), amintirea tuturor cărţilor pe care le-am citit şi a fiecărui ceai în care ne-am scufundat minţile, strălucirea fiecărui zâmbet care ni s-a adresat şi căldura fiecărei îmbrăţişări pe care am primit-o. Ajungem să fim astfel propriile noastre urme prin viaţă. Nimic mai mult, nimic mai complex, astăzi sunt doar urma finală pe care o las ca dovadă a celei care voi fi mâine. Ar trebui însă să observ că ceea ce-am ajuns mi se datorează într-o foarte mică măsură. Totul este de fapt influenţa celor pe care i-am cunoscut, iar în adolescenţă este foarte uşor să accepţi influenţe mai ales când ai o oarecare idee referitoare la ceea ce cauţi.
Şi e frumos să cauţi orice e bine pentru tine, mai puţin fericirea, căci căutarea ei n-a fost mereu decât un vis înceţoşat, un val slab ce se sparge la ţărm. Căutarea fericirii mi-a părut, încă de când am priceput ce înseamnă fericirea cu adevărat, doar esenţa unei vieţi ratate.
Iată-mă astăzi, într-una din acele multe zile în care nu se întâmplă nimic, cum mă refugiez iarăşi în sfera acelor gânduri care spun totul despre mine dar nimic esenţial cât să priceapă şi ceilalţi, ca şi cum gândurile mele ar trebui să fie un canal de comunicare dintre egoul înlănţuit în timp şi ceea ce-l înconjoară, lumea abstractă şi indiferentă, restul. Şi dintre gândurile cele mai puternice, cele mai presante şi obsesive se ridică calm acela care-mi spune că nimic nu rămâne mai puternic ancorat de noi, că nimic nu este mai brutal decât acel câine turbat ce ne-a muşcat cândva şi nu ne-a mai dat drumul nicicând, animal pe care-l reprezint metaforic drept toate acele lucruri începute cândva şi niciodată terminate, ca acele fraze lăsate în suspans la mijlocul ideii şi niciodată continuate, fără niciun punct, fără semnul exclamării, fără nici măcar un punct şi o virgulă. Găsesc aici poveştile neterminate pe care le-am început cândva, poveşti formate însă nu din cuvinte ci construite din amintiri. Iubiri imposibile, curse disperate prin vis, tulburări de comportament, antisociabilitate, refugiu în subconştient. Poveşti neterminate. Şi dacă de orice altceva reuşeşti să mai scapi cumva (până şi de obsesia fericirii), din chestiile astea nu te mai ridici atât de uşor. Pentru că porţi după tine şi nesfârşitul lucrurilor, probabilitatea revenirii lor, a continuării, a spargerii unui blocaj. Cum sau de ce se ajunge într-o asemenea situaţie întrece deja posibilităţile mele de expresie întrucât aceste lucruri nu prea mai depind de mine, deşi sunt de acord că intr-o oarecare măsură eu le sunt cauza. Aşa că altfel spus eu am destabilizat timpul. Iar în prezent, neavând ce altceva să fac, trag după mine, bolnăvicios, imposibilitatea trecutului dar şi probabilitatea (nu şi speranţa) viitorului. Ceva concluzii trase în urma acestei destabilizări mi-ar spune că existenţa mea este strict limitată de percepţia persoanelor spre care eu tind. Nu exist decât atunci când prezint vreun interes. În restul timpului trăiesc în abandon, în uitare, în posibilitate. Trăiesc ca un copil căruia nu i se acordă atenţie, ca un copil repudiat, mutant. Şi iată cum am reuşit fără să vreau să trasez o linie între “a trăi” şi “a exista”, între aceste două idei guvernate de o alta la fel de alienabilă: “a fi viu”. Dar cine mai este cu adevărat viu în lumea asta?
Povestea vietii ei…
De la o vreme vă tot spun poveşti pe blog, pe unde adevărate, pe unde inventate, dar poveşti.Poate pentru că poveştile se leagă în mintea mea cu ceva cald şi frumos, poate pentru că poveştile-s mai inofensive decît orice realitate, dar sunt poveşti.
Şi azi nu va fi o excepţie. De cînd i-am citit rîndurile scurte într-un caiet mi-e milă de dînsa. Ea se înţelegea mai bine cu alţii decît cu sine. Era suficient de firavă ca să meargă unde o duce vîntul, dar i se întîmpla să fie şi atît de robustă că putea răsturna viaţa-şi peste cap dintr-o privire.
Nu-i înţelegeam pînă la urmă deciziile şi gesturile, poate pentru că nu le înţelegea nici ea.Pentru cei adevăraţi încerca să se transforme într-o amintire dulce. Pentru cei întîmplători se arăta adevărată.
Era o contradicţie totală fata aia cu chip de înger, care te încorda de parcă te-ar paşte un pericol în preajma ei. Cu acţiuni fatale şi gînduri necreştine.. toate adunate în nişte ochi atît de sinceri şi mîhniţi de parcă ar cunoaşte toate tainele lumii.
Ştia parcă toate rosturile, în afară de unul – al său.Se vedea în locul oricui pe lumea asta, numai nu al său. Pentru că nu-l ştia.Mereu părea imposibilă şi totuşi reală. Ştia că visele NU POT MURI şi tot încerca să le înăbuşe.Atît de plină de viaţă şi atît de smeritA, stranie, imposibilă.
Scria în caiet. În caiet îşi vedea de rostul şi locul său în viaţă. Le ştia pe toate scrise negru pe alb (sau poate alb pe negru).În realitate nu ştia nimic. Nu ştia unde merge şi în special de ce. Sau poate ştia. Era obişnuită, stranie şi imposibilă.Ce va urma ştie doar ea.. deşi nu ştie nimeni.
Urcând treptele uitării…
Până la lăsarea întunericului, din zeiţa pe care el însuşi o diviniza, reuşise s-o transforme într-o mică şi neînsemnată broască râioasă, refuzandu-i orice şansă de a-şi revizui comportamentul. Aruncându-i sufletul într-un sertar căruia i-a pus lacăt, şi-a ascuns greşelile pe fundul unei sticle pe care-a aruncat-o în mare, în speranţa că astfel, va avea conştiinţa curată. Nu voia decât s-o uite, dar înainte de toate, să se răzbune, judecând-o ca şi cum nu ar cunoaşte-o. Nici pentru o clipă nu şi-ar fi imaginat că ea poate suferise de 10 ori mai mult decât el, sau că vreodată ar putea fi pus în situaţia ei.
Lăsându-se orbit de orgoliu şi uitând în totalitate de Dumnezeu, nu s-a lăsat înduioşat de inocenţa fetei care-l implora cu toată fiinţa ei s-o ierte, să-i mai acorde încă o şansa. Iertare? Cum putea el s-o ierte după ce i-a călcat orgoliul în picioare? Deşi sufletu-i era întreg, inima perfectă, prinţul nostru era devastat. Şi doar din cauza faptului că-i era ruşine cu ea. N-a iertat-o niciodată. A aruncat la gunoi toate amintirile lor. Pozelor le-a dat foc, împrăştiind cenuşa lor în văzduh. Credea că aşa o va alunga din viaţa lui.
Şi totuşi o iubea, şi ar fi dat orice pentru a fi iar iubita lui…dar timpul nu-l putea da înapoi. Tristeţea a mascat-o cu fond de ten, pentru ca ea să nu-şi dea seama că de fapt, fiecare cuvânt pe care i-l spunea, îl durea. Când ea şi-a cerut lucrurile uitate la el, i-a zis că i le aruncase, aşa cum credea că ea aruncase tot ce simţea pentru el. Apoi i-a cerşit timpul petrecut împreună. Ştia că n-avea cum să i-l înapoieze, dar el insista cu disperare, reproşându-i că i-a distrus o parte din viaţă. “Eşti sigur de ceea ce-mi ceri?” i-a zis fata. “Poţi tu să-mi dai timpul înapoi? Dă-mi-l până în ziua în care ne-am cunoscut, să ştiu să nu merg pe cărarea fatidică, ci să păcălesc soarta.”. “Nimic nu va mai fi la fel..” repezind-o, i-a zis “Nici nu vreau asta, vreau doar să ieşi din viaţa mea, să nu te mai văd niciodată!” “Pentru ultima dată te întreb, eşti sigur?” “Absolut!”
În momentul acela i-a întins o cutiuţă, pe care deschizând-o şi-a recuperat tot timpul pe care l-au petrecut impreuna. De data aceasta, el nu mai urmează calea care înainte i-a fost fatală.. La răscruce de drumuri, el alege calea cea scurtă, ocoleşte destinul, şi ajungând la capătul drumului, întâlneşte o fată cu chip de înger. Era atât de pură…vocea ei se asemăna cu cel mai fin cântec de păsărele, mângâierea ei era atât de tandră, şi parcă-ţi vindeca toate rănile doar atingându-te, privirea ei pătrundea până în adâncul sufletului tău, iar sărutul ei era atât de dulce. A fost îndeajuns să-i zâmbească pentru ca el să se îndrăgostească fără scăpare de această fantasmă. Era tot ce şi-a dorit el vreodată.
“Cu siguranţă, nimic nu va mai fi ca înainte” şi-a spus în sinea lui. A luat-o de mână, zburând împreună înspre soare… Dar aripile lui s-au topit, căzând în neant. A început să urle din toate puterile “Nu mă lăsa aici, ajută-mă! Vino şi ridică-mă-nspre cer! Nu mă părăsi!”, iar ea, răspunzându-i, i-a zis: “La fel ţi-a cerut şi Ea, şi totuşi ai părăsit-o. Te-a implorat, te-a rugat… Ar fi făcut orice ca să-ţi fie ŢIE bine! Iar tu…? I-ai spulberat toate visele, i-ai nimicit sufletul, viaţa… Dar s-a ridicat, şi-a adunat sufletul bucată cu bucată, l-a reîntregit. Ea te-ar fi ridicat, pentru ca iubirea ce-o simţea pentru tine era mai presus de orice. Chiar dacă micuţa fetiţă din ea, cu acea curiozitate a ei imensă, a făcut-o să îţi greşească, ea te iubea… Ţi-a dat aripile ei să poţi zbura… Dar tu le-ai refuzat în momentul în care n-ai vrut s-o asculţi şi s-o ierţi.”
Iar el căzuse, innecându-se printre regrete şi neputinţă…
Poveste…
Iar el inca asculta melodia ruginita de pe fundal. In realitate, spera ca, dintr-o clipa-n alta, aceasta sa se transforme in melodia pe care vor dansa impreuna o vesnicie. Chipul ei inocent si vocea sa blanda, il convingeau de fiecare data sa nu renunte la ea. Era parca dependent de fata in care credea orbeste.
Fiecare rasarit de soare ii prindea pe plaja, privind marea infinita.
-Tu stii, nu?
-Da, stiu… ii raspunse el privind in gol. In privirea trista i se citea intrebarea – care-l tortura – “de ce?”
-Pana acum, am vorbit mult prea mult, multe cuvinte s-au lasat purtate de vant, fara ca ele sa aiba, insa un inteles bine definit. Cuvintele mint, sentimentele niciodata. Si te iubesc, si ma iubesti..si ne iubim. Pentru ca iubirea noastra sa ramana pura, voi FACE, nu voi mai ZICE. Asta-ti doreai si tu, nu-i asa? Fapte, nu vorbe…
Incet se indeparta cu pasi usori, ca mai apoi sa dispara, ca si cand n-ar fi fost acolo niciodata. A plecat inainte ca el sa-i spuna ca o iubeste…
Si chiar disparuse… Ani la rand a cautat-o cu disperare, uitand ultimele ei cuvinte – “voi face, nu voi mai zice”.
La celalalt capat al lumii, o gasi.. Era la fel de frumoasa, purta o rochie lunga pana-n pamant, rosie. Parul negru ca abanosul ii cadea fin peste umerii goi. Avea aceeasi privire de acum o mie de ani, nu s-a schimbat deloc. Si inca-l iubea… Cand o vazu, se apropie incet. Isi dorea atat de mult s-o imbratiseze, asa cum facea atunci, demult. Stia cat de mult ii place sa o tina in brate.
-Te iubesc… Te-am cautat toata viata, de ce-ai plecat?
-Pentru ca asta mi-ai cerut. Mai stii, atunci cand ne-am despartit ce mi-ai zis?
-”Nu vreau sa te mai vad in viata mea!” Dar mi-ai distrus viata…
-Ti-am promis ca ma voi schimba, nu m-ai crezut… M-ai alungat din viata ta ca pe un nimic… stiai cat regret, stiai ca as fi renuntat la viata, pentru ca tu sa fii fericit. Voiai fapte.. am plecat. Stiam ca ma iubesti, stiam ca ma vei cauta.
-Eram copii…
-Da, eram copii, voiai o fata matura…
-Voiam…
-Stiu ce voiai, nu e nevoie sa-mi mai zici.
-Te voiam pe tine.
-Nu m-ai fi alungat..
-Iarta-ma!
-Tu m-ai iertat?
Atunci el si-a plecat capul… ii era rusine. Cum putea sa-i ceara ceva de care el n-a fost capabil atunci?
-Te-am iertat de mult, ii zise fata. Te-am iertat pentru ca te iubeam, si n-aveam nevoie de nimic altceva. Am crezut in tine mereu, chiar daca m-ai parasit cand aveam nevoie de tine mai mult ca oricand. Si inca te iubesc, dar e tarziu…
-Niciodata nu va fi prea tarziu pentru noi.
-Noi… Diseara voi pleca…
Fara sa mai intrebe nimic, barbatul intelese ce voia iubita lui sa-i spuna. Pe obraz ii curge o lacrima, prima lacrima varsata pentru ei.
-Ia-ma cu tine, spune-i sa ne ia pe amandoi, impreuna. Vreau sa fiu langa tine acum macar.. Te rog…
La lasarea intunericului a venit El, imbracat in alb. A luat-o de mana, si-au disparut.
-Voi veni dupa tine, la miezul noptii, sa fii pregatit, ii spuse iubita sa..
La miezul noptii si-a facut aparitia… Avea aripi de inger, purta vesminte albe.
Barbatul s-a indragostit pentru a mia oara de chipul ei… diferenta era ca de aceasta data, nimeni nu-i mai putea desparti…
-Te iubesc, sufletul meu!
Atunci au auzit aceeasi piesa de fundal. Si-au dansat ultimul lor dans. De fapt era primul… Era melodia pe care vor dansa impreuna o eternitate…
Pisoi…
Tacerea imi e mult mai buna prietena si conform principiului ce mi-a calauzit pasii in viata in ultimii ani, ar trebui sa stiu cand sa ma opresc, caci “ceea ce nu stii nu te poate rani”. Dar curiozitatea de pisica isi face loc printre toate si tare ma tem ca am sa ma aleg cu mustatile arse si de data aceasta.
Si degeaba cred ca imi trece caci “boala ” mea nu are leac si nici macar cand timpul pare sa fi sters orice urma sau simptom nu pot cu adevarat sa cred ca m-am vindecat, caci dintr-un fapt marunt, furtuna se dezlantuie din nou. Degeaba ma sperii ca as putea fi normala…
Aproape ca uitasem…si daca nu as fi vorbit cu el la telefon probabil ca as mai fi rezistat o bucata de vreme si nu mi s-ar mai fi pus nodul acela in gat si nu mi-ar mai fi fost greu sa ridic capul de pe perna dupa ce am inchis telefonul si nu mi-as mai fi imaginat cum ar fi fost daca….prea multe ganduri imi asalteaza acum inima…
Ciudate presimtiri imi cutreiera prin minte ca si cum as stii ca nici de data asta nu s-a incheiat si ma tem de momentul care mi le va confirma pentru ca in ceea ce priveste povestea aceasta, intuitia mea nu a dat niciodata gres dar parca nici rabdare nu mai am cand stiu ca vei venii….
Si as fi plans si in noaptea asta strangand perna in brate ca sa imi inghita suspinele si dorul. De ce nu trece?
Declaratie…
Ea:Ti-ai inchis vreodata ochii si ai visat la felul in care ai vrea sa fi iubit?
El: Da, i-am inchis si tot timpu vedeam ceva uimitor ce nu intelegeam. Vedeam niste lucruri uimitoare de care nu credeam ca o sa am parte…Dar tu ai facut totul posibil.
Ea:Ti-ai imaginat vreodata ce de amintiri ai avea?
El:Pana la tine eu nu am mai plans pe umarul prietenei mele, pana la tine nu am reusit niciodata cel putin sa cred ca o sa existe cineva pentru care sa imi doresc moartea pentru ca ea sa fie bine!
Ea:Sti…eu fac asta tot timpul si si ma vad pe mine impreuna cu tine si nu pot sa-mi imaginez nimic mai dulce decat sa stau langa tine,nu este nimic altceva ce as prefera sa fac decat sa ma pierd in abisul vietii impreuna cu tine.
El:Tu esti totul pentru mine si alaturi de tine vreau totul!
Ea:In fiecare zi zambetul tau devine simbolul meu, ma uit la tine si atunci sentimentele mele incep sa infloreasca,de la tine am invatat de departe mai mult decat simple numere sau cuvinte.Tu esti o carte care a devenit a mea!
El:Si va ramane a ta pana cand te vei decide ca ii mai trebuie si un al doilea volum al iubirii noastre.
Eu:Ai vrea sa te lasi sa fii al meu asa cum eu sunt a ta, plina de dorinta si de dor?
El:Pentru mine faptul ca esti tu langa mine ma face sa ma simt iubit, iar asta imi spune mie nu numai ca as vrea sa fiu al tau asa cum esti tu a mea, ci ca trebuie sa fiu a tau pana cand va decide soarta!
Ea:O dragoste puternica nu are nevoie de semne…si nu are nevoie nici de maini pentru a
putea dezmierda.
El:Are nevoie de doua suflete care se vor face prin dragoste unul puternic si invulnerabil!
Ea:Aceste cuvinte prevestesc dorinta mea de neclintit de a iubi in ciuda durerii trecatoare,furie, placere, teama, liniste, rusine.Dar si fara cuvinte te voi iubi…
El:Gandindu-ma la mentalitatea ta as putea sa spun ca am sa te iubesc si am sa te simt langa mine chiar daca nu vom mai reusi sa cuvantam…Dar pana acolo mai este mult si vreau sa profit de fiecare zi in care sunt alaturi de tine. Prin toata ceata tu sa fii raza mea de soare!
Ea:Nu am stiut niciodata ca ar putea fi asa…mi-ai dat dragoastea ta indiferent de pretul platit. Cu inima mea in grija ta, nu ma voi pierde niciodata!
El:Te vad si simt cum inima imi sare din piept, dar ai dreptate, a sarit si tu ai prins-o! Cu inima ta la mn nu te vei pierde niciodata, dar nu doar ata, va fi mereu in siguranta si o voi iubi mereu!
Ea:Un juramant de dragoste este pecetea finala:…
El:Cand este intuneric, tu esti lumina mea, cand esti lumina mea, simt cum imi doresc sa fie asa toata viata, cand imi doresc sa fie asa toata viata, te iubesc pana la Dumnezeu, si cand te Iubesc pana la Dumnezeu, inseamna ca sunt al tau si asa voi fi mereu! M-ai facut sa simt dragostea adevarata si pentru asta iti multumesc dar sper ca si tu sa fii a mea si impreuna sa fim fericiti!
Juramantul meu este acela ca orice s-ar intampla, peste orice problema am da…
Iti jur ca voi face in asa fel incat sa trecem peste si la final sa fim doar eu, tu si restu’ lumii!
Ea:”Eu sunt o fereastra deschisa… pentru zborul visurilor noastre… te iubesc pana la
Doamne-Doamne si inapoi… de un infinit de ori…
Intr-o lume in care ne iubim… si tu ma stii… mai… ma vrei… iar eu…
eu te privesc si imi ajunge… te simt si nu ma satur… te am si te mai vreau… si te
mai vreau… si te maï vreau…”
El:Te am si te mai vreau! Si asa va fi mereu!
Amintire…
Si cine s-ar fi gandit ca raza va prinde curaj si va face ea primul pas? avand in vedere protestele relativ recente cu privire la simpla idee de a se vedea, initiativa ei e cel putin stranie si surprinzatoare si cu toate acestea el a acceptat….si minunea s-a intamplat!
Credea ca ii va fi greu, ca in ciuda tuturor discutiilor pe care le-au avut se va trezi in fata unui strain caruia nu va stii ce sa ii zica, ca va vorbi mult, asa cum face mereu cand este agitata, doar ca sa acopere o tacere jenanta. Credea ca o sa se simta ciudat si ca apoi totul se va schimba… dar nimic din toate astea nu s-a intamplat si cand i-a zambit jucaus iar el i-a evitat privirea si-a recapatat intregul calm.
Poate a fost rea desi nu a vrut sa fie, dar un dracusor invizibil ii soptea in ureche toate ideile acelea. A ras mult si s-a simtit bine si intre dueluri ale privirilor ( din care intotdeauna a iesit victorioasa)si discutii in contradictoriu doar de dragul de a se contrazice, timpul a zburat fara ca macar sa isi dea seama Cand s-a prefacut suparata, vroia sa se alinte si a fost incapatanata si lipicioasa cum ii sta de obicei in fire.
Si poate l-a surprins (in mod placut cum spune el) caci cu siguranta nu asta era ceea ce astepta el sa se intample dar a fost o noapte frumoasa pe care nici unul nu o regreta…
Un gand…
“Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi si ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”
Poem de Nichita Stanescu
Esti gand stingher ce-mi dai tarcoale si cresti in mine inalt, intortocheat si mandru. Te plimbi nerusinat si indraznet dintr-un colt in altul si-mi subjugi visele.
Te misti prea repede sau stai prea incet… mi-e greu sa te prind si inchid ochii caci asa te vad cel mai bine cand pleoapele acopera scantei caprui ce bat spre verde.
Mi-e greu sa adorm cand absenta ta incarca odaia de un parfum vechi, din timpul nostru de demult… vreme de taceri ascutite tacerile tale inca mai poarta secrete sfinte ale caror praguri nu-mi este permis sa le trec.
Imi esti gandul cel mai pur, neatins de minti straine caci te nasc in mine si te opresc aici.Te simt ca pe o promisiune a bucuriilor ce nu s-au nascut inca si e bine si asa caci singuratatea se topeste in asteptarea ta…
My angel…
“I can fly…
But I want his wings…
I can shine even in the darkness
But I want the light that he brings…”
…In concluzie, nu conteaza cine e…conteaza sa existe…si mai conteaza sa stii sa pretuiesti fiecare clipa de tandrete, fiecare zambet, fiecare vorba dulce…
Refuz sa ma mai las prada disperarii…am renuntat…azi am renuntat…dar sunt o invingatoare!!
Am invins lupta cu deruta…si am ajuns sa fiu hotarata…si ferma… gata cu prostiile…
Mi-am ales drumul in viata…si nimeni si nimic nu ma mai poate intoarce…
Tineti minte ca niciodata nu depinde numai de voi, sau numai de Cel de Sus…depinde de tot ce inseana lumea asta mare…depinde de voi, de soarta, de cel de Sus…si de ei….de cei ce va-nconjoara…
Ajutati-i sa va ajute sa va gasiti drumul in viata…Dedicati-va vietile iubirii…iubirii de tot…
Eu mi-am stabilit drumul in viata, si da! Va multumesc voua…Oameni!
Nu ezitati sa simtiti….acum 3 zile simteam ceva ciudat…acum 2 zile speram sa nu fie ceea ce credeam ca e…ieri nu mai stiam ce simt…insa azi stiu…si e bine….
And remember: little things always give you away…
All you’ve ever wanted was someone to truly look up to you….and that person is HIM…or maybe HER!!! Them….trust in them….
Amintiri…
Stateam aseara in pat cu privirea catre televizor dar cu gandul plecat…imi aminteam de momentele in care imi era frica si simteam asta in bataile inimii, in acel frig ce intra prin piele, in sacadatia plamanilor si in sangele care curgea mai incet ca niciodata;
Ce puerila eram atunci cand gandurile ma napadeau si evitam sa ma exteriorizez de frica… de frica? Ce hilar pare acum!
Ma ascundeam in lacrimi de tristete si nu gaseam niciodata butonul de “close”.
Ma amuz cand ma vad in amintiri … cat de terifiata eram in situatiile in care eram pusa intre ciocan si nicovala fara sa fie locul meu acolo;
Acum sunt indiferenta la tot ceea ce atunci parea a fi imposibil de depasit.
Nu imi este teama sa: spun ceea ce gandesc, scriu cuvinte care consider ca exprima stari sau caracterizari ale persoanelor, fac gesturi fara a imi pasa de privirile celorlalti, raspund la telefon fara sa ma gandesc ce isi doreste interlocutorul, imi exprim opinia pentru ca am acest drept, accept fericirea in viata mea – pentru ca o merit.
Daca atunci cand am inceput sa pasesc pe acest drum, aveam o retinere in ceea ce insemna fericire, iubire, zambete, vise, sperante si ganduri impartasite…acum pot spune ca nimic nu mai este cum a fost.
Traiesc clipa de fericire fara a ma gandi daca maine voi mai avea parte de ea, iubesc intens lasand uitarii gandul ca intr-o zi o sa ma trezesc si o sa fiu rece in ceea ce priveste sentimentele, zambesc mereu…chiar si atunci cand plang, visez fie ca vreau sau nu – imi place sa fac asta si mai ales sa pun in practica anumite chichite din vis, sper adesea ca oamenii nu vor mai barfii si vor lasa de-o parte ranchiuna, imi impartasesc gandurile prin scris chiar daca a doua zi este posibil sa primesc o eticheta din partea celor ce au citit, IMI ASUM RISCUL SA SCRIU CU DUBLU INTELES si prefer sa las pe fiecare sa inteleaga ceea ce isi doreste…este un sport frumos sa citesti printre randuri 
.
Am umblat prin multitudinea de ganduri ravasite de care nu mai stiam nimic…am sters amintirile uitate intr-un sertar prafuit si mi-am dat seama ca m-am schimbat mult fara sa bag de seama acest lucru…
Joaca de-a cuvântul…
Mă dor gândurile, mă dor toate gândurile pe care nu le pot transpune în cuvinte. Se zbat convulsiv în mintea mea şi se lovesc de colţurile tăioase. Ecoul lor oscilează dintr-o emisferă cerebrală într-alta. Le simt – cu fiecare celulă din mine – gustul lor de rugină, mirosul tomnatic şi reflexele roşiatice, de parcă m-am născut cu ele în gînd, intercalate printre neuroni şi trombocite.
Gândurile pe care nu le pot sonoriza. Cuvintele care mă supun, mă intoxică, mă poluează. Care mă fac să mă trezesc la mijlocul nopţii pentru că am avut senzaţia că le-am prins de picioare. Pe care le visez, pe care le urăsc, care-mi întorc lăuntricul pe dos, care mă distrug şi pe care le respir în loc de oxigen. Gânduri cu care trăiesc. Pe care aş vrea să le aud rostite sau măcar smerite, potolite pe foaia albă. Să zîmbesc zeflemitor în faţa lor, iar în priviri maliţioase să mi se reflecte dulcea biruinţă. Iar ele să mă privească umile. Dar ştiu bine că fiecare literă o să mă doară ca fierul roşu imprimat pe piele. Fiecare gând dezbrăcat o să mi se fixeze proeminent în gît. Noduri de cuvinte.
Nu vreau să le închid în albe închisori, nu vreau să zgîrîi şi să rup avid din simplitatea lor. Nu vreau să le înnec în cerneală şi să le sparg de litoraluri de hîrtie.
Vreau să roiască ca un stup de albine nemuritoare deasupra noptierei mele. Vor mişuna grăbite şi haotice, mă vor cuprinde în zborul lor, mă vor îmbăta cu afrodiziaci, mă vor zăpăci şi voi cădea în suave uitări. Voi învăţa să mă joc de-a cuvintele şi să mă gândesc la negândiri. Voi face repetate transfuzii de tăceri colorate.
Un risc…
A fost o prostie sa ma apropii atat de mult de buza prapastiei, doar pentru a-mi satisface curiozitatea. Trebuia sa fi stiut ca am sa cad si ca impactul cu realitatea o sa fie dureros. Lasa. Of course, n-am ajuns pana la fund, m-am prins instinctiv cu mainile goale de un ceva. Si m-am tarat cu greu pana sus.Si cred ca acum mi-am revenit de tot.
Am spus din totdeauna ca nu ma impac cu ideea de a purta titlul de ‘dependenta’, indiferent despre ce este vorba. Anyway, asta clar este mai presus decat multe alte chestii, fie ca-ti place sau nu. Eu? Am evadat. Era de mult randul meu sa ma joc, si nu sa ma las jucata. And I like it… a lot. Pentru o zi mi-am amintit de mine, nu ca de o sentimentala fraiera, ci de o tipa care se plictiseste usor si cauta cu orice pret sa se simta bine.
Doamne, cum toti putrezim in minciuni…!Absurd. Asta tinand cont ca le catalogam ca fiind adevaruri. Baga-ti picioarele si pleaca. Cunoaste oamenii si joaca-ti rolul ca mai inainte.
Si oricum, mereu o sa ma simt mai bine daca e vorba de ceva nou. Si daca ‘noul’ se afirma dintr-un ceva ‘vechi’, e si mai bine.
Sarbatori Fericite,people!
Perioada asta ma face sa ma intorc cu succes in anii copilariei mele (iar unii mai carcotasi dintre voi or sa spuna fie ca nu sunt prea departe anii aceia, fie ca sunt inca un copilas…dar oricat mi-as dori sa NU va pot contrazice, situatia o face..pe parcursul anilor pierdem sentimente, rude/prieteni/cunostinte, inocenta, credintele vechi etc.etc..). Dar totul este bine caaaand….incepe cu bine, nu? Adica pentru mine perioada asta incepe genial. .
Mi s-a parut magica ziua de azi..adica dupa o serie de filme slabute, dar amuzante si care te inclazesc oarecum (bine, bine..daca esti fata)..care incearca sa te convinga intr-un stil dragut ca Mos-Craciun exisa..sau macar spiritul lui (daca fizic existenta lui pare prea trasa de par)..am REfacut curatenia prin casa (a 3-a sau a4-a oara pe saptamana asta), am gatit!(daaaa, eu.eu.eu), am luat cateva cadouri, am impodobit bradul, am baut vin si am mancat ciooocolata, am ascultat muulta muzica..si acum…ma impart intre a scrie pe blog o chestiuta pe care am sa o recitesc la anul pe vremea asta (ca sa analizez progresele sau nu)…si intre a mai raspunde unui ratacit ce ma abordeaza pe mess (astia sunt putini, s-au invatat cu mine intr-o stare complet de neinteles in perioada asta si ma lasa sa imi traiesc nebunia). Si brusc..s-au reparat toate!
Sunt in pom cu optiunile pentru Revelion, dar in mod ciudat nu ma afecteaza..DELOC, DEEEEELOC!..Poate doar putin ideea ca e posibil sa nu am unde sa imi port rochia cea noua.
Ma sperie anul 2011. Si am motive sa spun asta…Dar..what the hell…mai sunt 6 zile si ceva!
Oh, au inceput mass-urile si mesajele legate de Craciun..ma duc sa impart si eu urarile astea necesare, formale, dar in acelasi timp pline de dragoste…
Craciun Fericit tuturor!
Soapte cu semnul intrebarii…
Ma intreb adesea de ce timpul sculpteaza santuri adanci in carnea noastra. De ce haina pe care o purtam de o viata este mancata de molii, apoi aruncata de altii intr-un dulap intunecat, putrezeste? De ce ea nu poate ramane la fel de noua ca la inceput?
Si totusi cel mai ciudat este ca notiunea de “timp” e doar o consecinta a trupurilor noastre efemere.
Privesc cu groaza cum natura urmareste cu strictete aceeasi regula a aceluiasi joc. Cu totii ne nastem primavara, ne maturizam vara, toamna construim pe fundamentul realizat vara, pentru ca in final iarna sa murim.
Singura exceptie de la aceasta regula ar fi sa iesim din joc inainte de terminarea unui anotimp.
Si acum ma intreb, exista totusi timpul sau este propria tabla de sah? Alb si negru. Totul se invarte in jurul acestor doua cuvinte.
Da, ne-am nascut pe o tabla de sah fiind in acelasi timp pioni si regi. Jocuri diferite, masti diferite, mereu acelasi final. Desi un joc bun poate deveni modelul unor jocuri ce vor fi incepute mai tarziu.
Avem legata de mana o tabla de sah cu magnet, caci oricum s-ar misca, piesele ei nu se vor clinti fara un act de vointa.
Dar de ce suntem obligati a juca jocul imposibil de castigat? De ce ne umilim in zadar?
Si de ce aceste intrebari fara raspuns sunt atat de prezente in mintea mea?
Regrete?!?!
Am realizat ca pretuiesti un lucru abia atunci cand il pierzi .
Am pierdut multe..Am pierdut multe clipe plangand, intre mine si restul lumii creandu-se un adevarat zid , ignoradu- mi pietenii si tot ceea ce era un jurul meu .
Am pierdut prieteni , am pierdut amintiri, vise , sperante …
Dar daca nu pierzi ceva atunci cum sa iti dai seama cat de mult inseamna pentru tine … ?!!
Daca regret ceva ?! Da, uneori regret .. regret ca am ignorat lucrurile care inseamnau pentru mine cu adevarat , uneori regret ca in loc sa ma bucur de copilarie , am incercat sa fiu matura , luand decizi ce erau la fel de copilaresti ca si mine … REGRET ca m-am complicat cu lucruri ce m-au facut sa sufar … Si poate ca ar trebui sa mai regeret un lucru…sa regret ca am iubit si totusi …nu o fac.
Sunt adepta evolutiei iar regresul ma inspaimanta , fel ca si uitarea ..( dar despre acest aspect ciudat al vietii voi vorbi altadata ) sau ca alte lucruri…
Cum imi place mie sa spun : A trecut mult timp si parca nu a trecut deloc…
Poate ca te intrebi , daca sunt adepta evolutiei , atunci de ce ma intorc de fiecare data inapoi cand e vorba de persoana lui . Si totusi .. amintirile cu el ma tin pe loc ..
Tin la el??? poate ma complac in aceste sentimente de dulce visare , unde am cunoscut alta latura a prismei , cu mii de culorii ce mi-au incantat vazul atata timp. Dupa atata timp inca nu sunt capabila sa pot raspunde la aceste intrebari . Cert e ca daca as da timpul inapoi si as avea gandirea de acum poate ca faptele si deciziile ar fi fost altele . Insa cine nu ar vrea acest lucru 
?? Unele lucruri chiar nu pot fi schimbate desi ele ne ranesc enorm …
Despre iubire…
“Ea un înger ce se roaga/ El un demon ce viseaza;/Ea o inima de aur /El un suflet apostat; ” (M. Eminescu – Inger si Demon”
Pornind de la acest citat, m-am gandit ca daca ar avea chip iubirea ar fi jumatate femeie si jumatate barbat, caci asa se explica dorinta nebuna de a impartasi sentimentul intre barbat si femeie. As putea spune chiar ca aceasta cauta ceea ce ii lipseste: o jumatate de femeie si o jumatate de barbat pentru a se intregi si a revarsa sentimentul mirific.
Eu am in minte mai multe ipoteze, dar sunt sigura ca nu o sa le inteleaga nimeni…asa ca ma limitez la aceasta idee stiintifico fantastica )
Iubirea nu ai cum sa o inveti din carti sau din povesti auzite de la cei ce au cunoscut-o, trebuie sa descoperi acele mici indicii ce treptat vor duce catre comoara.
E ca un labirint, in care exista mai multe drumuri…in functie de cel pe care il alegi vei descoperi CEVA…totul sta in mainile tale sa hotarasti daca ceea ce ai gasit este ceea ce aveai nevoie pentru a deveni fericita. Daca nu este, lasi “cadoul” jos si mergi mai departe…(Anumite jumatati pot fi doar niste iluzii, niste cautari ce nu mai au sfarsit, popasuri temporale sau definitive)…undeva trebuie sa fie fericirea fiecaruia, in functie de alegerile pe care le facem, o sa o descoperim mai devreme sau mai tarziu.
Doua maini ale mele, doua ale lui si inca doua ale iubirii,
O inima timida am eu, una puternica TU…iar iubirea le uneste.
Eu fac un mic pas, Tu unul urias…si uite asa iubirea noastra porneste
Uneori mai repede, alteori mai agale, dar v-a ajunge tot pe drumul fericirii…
just…smile :)
In zambetul ei se ascundea tot ce ar fi vrut sa-i spuna si nu indraznea.
Ar fi vrut sa-i urle in fata “se presupune ca ma cunosti mai bine decat toti ceilalti la un loc.te prefaci sau tu chiar nu stii ce se ascunde in mine acum?”.Ar fi vrut sa-i traga un pumn in fata,sa-l trezeasca la realitate, ca si cand realitatea lui era vis pentru ea.Sau mai degraba cosmarul ei.Ar fi vrut sa-l stranga in brate pentru prima si ultima data cu toata puterea ei,ar fi vrut sa-l roage sa o invete cum sa traiasca fara el,cum sa se poarte si la ce sa se gandeasca toata ziua,sa-i stearga asteptarea din reflexe si cumva sa-i minimalizeze durerea.Poate sa-i acopere de praf inima sau sa o inchida intr-un borcan si sa o pastreze intr-un spatiu uscat si intunecos.
Si nu putea sa faca nimic.Bratele ii atarnau pe langa corp si se simtea ca o marioneta fara papusar,atele care-i animau bratele si picioarele s-au rupt de atata incordare.Era in mijlocul celui mai important spectacol,spectacolul vietii si in momentul in care ar fi trebuit sa-si joace rolul vietii,a devenit spectator.Si-a simtit banalitatea reactiilor si a cuvintelor,a realizat ipocrizia replicilor,a inteles ca tacerea nu ascunde lipsa cuvintelor,ci o multitudine de cuvinte care se inghesuie spre iesire,se calca in picioare si se distrug reciproc pana nu mai ramane decat un “iarta-ma” sau un “te iubesc” sau pur si simplu un praf de cuvinte care imping lacrimile la suprafata.
Mai ramasesera doar atele care i-au tras colturile buzelor in sus,reusind sa afiseze un zambet tamp,demn de mila in inchipuirea ei.
Dar pentru el era sfidator,mazgalit cu ultima ramasita din orgoliul ei.I-a privit ochii verzi care acum pareau aproape negrii si zambetul, s-a intors cu spatele si a plecat intrebandu-se cum s-a lasat pacalit atat timp,cum nu si-a dat seama de cat de indiferenta era ea.Dar oare…?Si atunci si-a amintit si el de ceea ce ii spusese candva, ca ea e ca marea,ca pare atat de linistita la suprafata dar in abisurile ei se lupta monstrii,ca valurile cele mai mari se nasc in adanc, ca cele mai nebanuite frumuseti sunt undeva sub suprafata calma.Dar atunci uitase ca marile se dezlantuie in furtuni imprevizibile.Unde era furtuna ei?
In ochi,dar mai ales in zambet…
Acest text (sau aceste aberatii cum imi place mie sa-i spun) ii este dedicat baiatului care poarta farmecul anotimpului meu preferat si anume vara…
Defecte.Aveti curaj sa recunoasteti?
Buuun deci inainte sa incep cu propria mea morala trebuie sa va spun ca am facut un an de blogareala! m-am gandit initial sa renunt la blog crezand ca nu o sa mai am timp dar… am analizat mai bine situatia si cu toate ca o sa scriu mai rar o sa ma tin incontiunare de blog (nu scapati de mine asa usor) in acest an am reusit sa scriu 102 de posturi… am avut mii de vizite si am fost felicitata pentru prostiile si toate momentele mele in care deliram mai mult cei drept dar e bine au iesit lucruri frumoase si sper ca o sa iasa incontinuare:) …si acum sa va spun cateva din defectele mele pe care nu mie rusine sa le recunosc:)):P …
Uneori tind sa fiu egoista, si abia dupa ce se intampla realizez..cateodata imi pare rau, dar nu de fiecare data.
Daca ma enervez foarte tare pot fi violenta fizic.
Tip cand vorbesc.
Sunt recalcitranta 70% din timp( cu tot cu cel in care dorm).
Plang mult si uneori nici eu nu stiu de ce.(dar e bine dupa)
Critic TOT!Critic oameni, caini, copaci,pietre,..da tot.Pacat ca uneori nu observ ca ce critic la altii as putea critica si la mine.
Am idei atat de fixe incat, chiar daca vine cineva cu o propunere buna,noua..nu admit!Pentru ca sunt batuta in cap si incapatanata!
Ma inrosesc la secunda 2.(ah cat urasc lucrul asta!)
Am o parerea proasta la superlativ despre mine..si asta dauneaza increderii in sine.
Sii..ma atasez repede de oameni.Stiti ce greseala fatala poate fi uneori?
etc.
Daca nu am avea defecte, n-am fi oameni.
Daca nu le-am recunoaste am fi ipocriti.
Daca am putea sa le enumeram pe toate am fi mincinosi.
Pun pariu.
It`s the wrong time.
Iata ca nu mai aud nimic, sau poate nu vreau sa aud,caci imi e frica de vuietul de cuvinte ce ajunge din intamplare la mine, sau de linistea solemna a lumii. ..Uite-ma ca tip pentru a acopari si marea, si cerul si vidul iluziei, cu sunete inalte, respingand orice urma de realitate.
Usor ,usor ajung sa ma izolez in miile de puncte albe ale unei pagini si cu putin efort sa le transform in curcubeu , fluturi si sprenta.Incetul cu incetul voi deveni o pisicuta ce se scalda intr-o baie de raze, intr-o poveste rurala, sau printesa dint-o multitudine de basme..Stii …as putea fi oricine, caci m-as imbraca in vid si infinit,si nu aberez ..chiar as putea sa ma metamorfozez in puncte pentru a defini ceea ce nu poate fi definit.
Dar palma rece a toamnei ma loveste fara mila, si-mi aminteste ca sunt om… un om ce nu-si poate defini nici macar propria fiinta, nici macar propriiul chip..un om ce se pierde in miile de sunete si cuvinte, pe care le scrie cu sete atunci cand cerul ii bate in geam si frigul in inima.Iar atunci cand ploaia imi bate in verdele ochiului,tresar stupid…ce liniste e…de ce am tipat?asta e linistea realitatii, sau macar iluzia unui vis inghetat pe retina ruland continuu pe acceasi placa invechita a timpului?!
Lipsa…
Câteodată îmi vine să strig, să arunc, să plâng atât de tare, să răbufnesc…dar totul se rezumă într-o lacrimă rostogolită pe furiș sub fața acoperită de păr, o strângere de degete, o închidere de ochi… Pentru că nu…nu pot, n-am voie mai mult.
Și în privirile minții parcă aș ucide în tăcere, poetic doar, și poate aș adormi, dacă aș ști că atunci nu mă vede nimeni…și aș plânge, și m-aș duce în alte lumi, poate în vremuri cu Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, sau…în lumile mele…
Poate, câteodată, simt nevoia să închid ochii și să mă culeg din alte spații, să nu mai cunosc, doar ”să fiu”…
Da. Iubesc. Nu știu…nu știu pe cine, doar așa, câteva fragmente de veșnicie…Dar iubesc.
Și da, îmi iubesc și imaginația mea ”care dă pe afară”, și nebuniile mele, și anormalitățile, și tot ceea ce alții”nu au” pentru că ei”nu au”.
Și poate, uneori, mi-aș deschide și eu ”turbinca lui Ivan” și aș pleca de aici. Dar simt, uneori, că doar trebuie să închid ochii și trec altundeva.
Vreau să plec departe. Și cred că o să încep de aici. Lucrurile mari se încep cu treapta de jos. Dar vreau să plec.
În La Medeleni. Pentru că aia e lumea mea de suflet, na. Am și eu una…
Viata de frunza…
Nu-ţi pasă …
E toamnă. E vremea lor să moară…
Tu încă mai ai timp!
O calci! – parcă devi mai plin de viaţă! Ea a murit…
Tu încă mai ai timp!
Şi încă una, apoi o alta – le calci pe amândouă apăsat. Doar frunze, ingălbenite, prăfuite, mult prea bătrâne si pline de păcatele persoanelor ce le-au călcat.
Zâmbeşti!
Căzut pe gânduri, te-ntrebi cât timp ţi-a mai rămas…
Şi – aproape inutil – dar plin de fermitate – pe următoarea, surprinzător, o ocoleşti!
( dar nu de teamă )
Poate că-ţi pasă! Parcă n-ai vrea să le răneşti…
Şi iar zâmbeşti …
Doar frunze obosite!
Nu-ţi pasă!
E toamnă!
E vremea lor să moară!
Tu încă mai ai timp!
