Arta de a muri…

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

(Mihai Eminescu)

Cineva spunea că ne naştem cu moartea în sânge, că viaţa nu e decât un drum iraţional spre acest sfârşit inevitabil. Tot ei spun că ne naştem ca să murim. Alţii cred că nu murim niciodată, dacă trăim cu adevărat. Moartea. Singura noţiune pe care omul nu a reuşit să o banalizeze cu totul. Singura experienţă, după naştere, de care toţi avem parte. Unii construiesc ipoteze pe baza acestui subiect, astfel acumulînd pe zi ce trece tot mai multe prejudecăţi. Restul transformă această idee întru-n tabu, refuzînd să o privească în ochi. Încearcă să amâne pătrunderea acestui gînd în mintea lor.

Şi poţi să-i înţelegi: atunci cînd ai 16 ani şi eşti îndrăgostit nu te vei gândi la moarte, nici atunci cînd ai doi copii pe care-i aduci în fiecare seară de la grădiniţă şi petreci cu ei cîteva ore preţioase, nici atunci nu o să-ţi rămînă timp să filosofezi asupra acestui subiect. Doar spre sfîrşit, cînd eşti bunic/a şi rareori îţi vezi nepoţii, cînd seri întregi răsfoieşti albumul cu fotografii, aceleaşi fotografii pe care le ştii deja pe de rost, dar care cu timpul nu mai reuşeşti să le desluşeşti cu ochii, ajungînd să cauţi trăsăturile copiilor prin memoria ta, doar atunci percepi ideea iminentului sfîrşit. Singurătatea amară îţi oferă acea scînteie de luciditate, sub care poţi să analizezi moartea cu tot calmul unei bătrîneţi tăcute.
Împăcat cu această idee înţelegi nişte adevăruri simple: moartea va exista doar pentru cei care rămîn. Noi continuăm să trăim în mintea lor, chiar dacă imaginea noastră se denaturează sub presiunea timpului şi a ficţiunii. Ei ne perpetuează existenţa noastră, atît cît le permite propria lor existenţă. Cea mai înfricoşătoare moarte este uitarea. Lipsa oricărei amintiri despre tine este un indiciu veridic al inexistenţei tale, un indiciu al rătăcirii fugare prin viaţă. Cu adevărat mort eşti atunci cînd nimeni nu-şi aduce aminte de tine.

Moartea biologică şi uitarea sunt doar două din cele o mie de ferestre prin care poţi lăsa viaţa să iasă din tine. Mori cîte puţin dacă intri în rutina vieţii şi mergi mereu pe aceleaşi traiectorii, dacă te complaci în nefericirea ta, dacă îţi distrugi dragostea de frică să nu te răneşti, dacă nu rişti să sari fără paraşută de pe culmile comodităţii şi siguranţei tale cotidiene, dacă măcar odată n-ai făcut ceva diferit decât restul, dacă nu vrei să-ţi descoperi talentele, dacă eşti prea orgolios pentru a cere ajutorul cuiva şi prea egoist ca să-l oferi altcuiva, dacă nu ai curajul să începi ceva de la zero, dacă nu ai încrederea în tine ca să-ţi aperi cu fermitate punctul tău de vedere, dacă nu visezi, dacă crezi că “a trăi” presupune simplul fapt de a respira. Să mori cu gîndul că nu ai făcut nici un act de rebeliune în viaţa ta, că dacă ţi-ar fi dat să mai trăieşti una ai face totul invers, că nu laşi nimic în urma ta, că ai murit mult înaintea acestei clipe, că pînă acum ai existat ca o fantomă vie – este probabil durerea care le întrece pe toate cele omeneşti.

Dezvoltăm antipatii faţă de apus, nu pentru că pierdem soarele, ci pentru că el va lumina şi fără noi. Da. Viaţa va merge mai departe. Lumea nu va simţi pe umerii ei ponderea unui oarecare sfîrşit. Nici nu va conştientiza că tu ai murit. În fiecare zi se întîmplă cîte un sfîrşit şi noi nu-l simţim. Niciodată. Nu ştim că prin Patagonia cineva a trecut în nefiinţă. Nu ne pasă că în fiecare secundă cineva trece în nefiinţă.

Moartea a sute de oameni este doar statistică. Moartea unui om apropiat e o tragedie. Deci ea ne atinge doar atunci cînd epicentrul ei este aproape de noi, atunci cînd vezi că prietenii tăi se răresc, oamenii din jurul tău se sting încet şi tu eşti absorbit de singurătate. Suntem conştienţi de ea doar atunci cînd vedem indiciile ei cu proprii ochi. Şi încercă să ne pregătim pentru o ultimă zi. Dar pentru ce? Ea nu contribuie la moarte mai mult decît toate zilele din trecut, cu păcatele şi greşelile lor ordinare. E doar o vamă problematică dintre plăcere şi tăcere. Însă nouă ne stă în fire să vulgarizăm misterele. Încercăm să învăţăm să murim – justificînd moartea, elucidînd enigme, inventînd noi ipoteze, supravieţuind fobiilor noastre – şi uităm să trăim. Moartea nu e o ştiinţă exactă – alungă din ea calculele, teoremele, prezumţiile. E o artă – învaţă să găseşti prezenţa luminoasă din ea. Nu-i o pedeapsă – eliberează-te de stereotipuri. E reîntoarcerea în starea iniţială de perfecţiune a spiritului. Nu e o dispariţie – e o apariţie în altă dimensiune.

Nu putem înţelege moartea atît timp cît facem parte din viaţă. Chiar şi atunci cînd ne vom pomeni în braţele morţii, nu ne va fi dezvăluit scopul suprem al vieţii. Pentru că nu există un scop de viaţă colectiv. Existenţa lui ar presupune o executare mecanică, o direcţie comună, banală şi fără mister spre care toţi ne-am îndrepta în turmă. Dacă tot murim, trebuie să dăm vieţii un sens pe care îl descoperim fiecare pentru sine. Căutarea lui este o acţiune pornită din iniţiativă personală şi realizată tot personal. Şi poate că însăşi această căutare devine un sens al vieţii pentru unii.

Confundăm deseori sensul vieţii cu obiectivele pe care le realizăm de-a lungul vieţii (intemeierea unei familii, educarea copiilor, realizarea pe plan profesional etc). Însă aceste obiective nu au destul substrat spiritual ca să devina un sens al vietii, iar împlinirea lor definitivă te poate aduce în pragul unei crize existenţiale. Din această cauză e preferabil să trăieşti mereu sub agonia semnului de întrebare, decît sub mediocritatea unui răspuns pripit. E mai plăcută febrilitatea căutării, decît traseul prompt spre un punct bine fixat.

Nu ne este frică de moarte, ne înspăimîntă eternitatea ei. Ne irită imposibilitatea întoarcerii. Ne cutremură necunoaşterea din ea şi de după ea. Ne supără caracterul ei implacabil. Dar cît nu ne-am revolta împotriva ei, mai devreme sau mai târziu, va trebui să stăm faţă-n faţă cu ea. Şi ajungem să căutăm surse care să ne înveţe să avem curajul să o privim în ochi. Şi probabil că acea sursă care ne va învăţa să murim, va fi aceeaşi care ne va învăţa să trăim.

Dacă am şti că ne-a mai rămas să trăim o zi, cel mai probabil că nu am face nimic esenţial, pentru că majoritatea acţiunilor oamenilor se bazează pe continuitatea vieţii. Orice muritor speră că va apuca ziua de mâine. Pe asta se bazează funcţionalitatea societăţii. Deseori ne întrebăm de ce trebuie să murim, de ce nu putem trăi veşnic. Murim pentru că asta e consecinţa faptului că Adam a muşcat din măr. Murim pentru că ne-am născut sub condiţia asta. Murim pentru ca alţii să aibă ocazia să se nască. Murim pentru ca alţii să preţuiască viaţa. Murim pentru ca ei să nu întîrzie să-şi spună că se iubesc. Murim ca să-i anunţăm că timpul e scurt. Murim pentru că creierul devine suprapopulat de gânduri, iar inima arhiplină de trăiri. Murim ca sumă a tuturor renunţărilor pe care am ales să le facem. Murim ca să ne vedem cu ochi străini pe noi, aşa cum am fost. Murim pentru a înceta să mai păcătuim. Murim pentru că acesta este ciclul vital al omenirii. Murim.

Iar murind, trecem dincolo de spaţiu şi de timp. Pagina noastră nu este ruptă din cartea vieţii, ci doar tradusă într-o altă limbă. Ne transpunem într-o lume pe care am creat-o încă atunci cînd eram în viaţă. Ultima secundă pe care o trăim se dilată la nesfîrşit, ultimul sentiment se scurge în eternitate, iar ultimul gînd se materializează. Cu alte cuvinte, moartea ar putea fi gîndită şi tot ce gîndeşti acum despre ea vei trăi apoi, fiindcă tot ce vei lua cu tine dincolo sunt gîndurile tale.

Nu a trăit mai mult cel care a existat mai mulţi ani, ci cel care a simţit viaţa mai intens. Morţii devin tot mai mulţi. E greu să găseşti în ziua de azi un Viu.

Într-o zi viaţa îţi va trece prin faţa ochilor, asigură-te că atunci cînd se va întîmpla, vei avea ce privi şi va merita să priveşti. Învaţă să mori, trăind cu adevărat!

ianuarie 7, 2011 | Categories: lipsa de ocupatie, pretuieste, probabil iar delirez, un mic colt de adevar...., viata | 2 Comentarii »