Just another WordPress.com weblog

Ultimele

Bad timing

Lupta cu timpul continua. Stii cum unii spun ca respiri aer? De fapt respiri timp. Ceea ce ne inconjoara, ceea ce nu vezi, dar simti in mii de feluri, este timpul. Timpul este un individ ce nu cruta nici cea mai mare si tare stanca. Isi pune amprenta peste tot, si ne manjeste cu riduri si batranete! Timpul este conducatorul lumii,deloc modest, bogat si lacom.

Timpul nu mi-a fost adesea cel mai bun prieten. Niciodata nu pare sa existe momentul potrivit pentru mine. Cineva va iesi necastigator. Daca ai noroc, vei fi doar tu, dar rar cad capetele singure…

Am incercat sa ma sincronizez cu timpul, dar nu-mi pot iesi din ritmul meu, asa ca daca vrei sa invinovatesti o persoana , eu sunt aceea care intarzie, sau ajunge prea repede, cea care isi da seama prea tarziu, cea care pierde timpul in loc sa se imprieteneasca cu el, deci eu sunt ea. So, yes! I am a sinner once again!

Inca de cand eram mica, tin minte ca mama a intrat peste mine in camera inainte sa ascund cioburile bibeloului ei preferat, inainte sa ascund creioanele de ceara ce mi-au servit drept instrumente pentru pictura murala si inainte sa imi rujez obrajii, dintii buzele de copilita de 5 ani cu rujul ei rosu aprins.

De cate ori s-a facut dimineata prea repede, inainte sa ajung acasa in patul meu, si de cate ori nu am fost pedepsita din cauza asta?!

De cate ori nu am avut voie sa ma uit la Tv fiindca a doua zi aveam scoala de dimineata?

De cate ori ai murit inainte sa ajung la tine, sa-ti iei ramas bun, sa pot sa-ti spun ce nu ti-am spus niciodata?

Cate prietenii s-au stricat fiindca avionul a intarziat?

Necrolog

Deşi e pe moarte, 2011 a fost cel mai viu an din viaţa mea.
Dacă ar fi să fac un grafic oricărui an de dinainte, mi-ar ieşi o linie perfect dreaptă, roz şi eventual, cu fluturaşi şi floricele în jurul ei.
Pe 2011, în schimb, l-am parcurs ca pe un lac îngheţat, încălţată cu papuci cu talpă netedă. Am pornit în grabă şi am căzut aşa de rău că n-am crezut că o să mă mai ridic vreodată. Am făcut-o totuşi, şi am înaintat şchiopătând, cu paşi mici şi cu atenţie mare. Asta nu m-a împiedicat să cad din nou. Şi din nou. Şi din nou.
În 2011 am făcut cele mai mari şi multe greşeli din întreaga mea viaţă. Am alunecat dintr-una în alta fără să le mai ţin socoteala şi savurându-le din plin. Am călcat în picioare oameni dragi şi sentimente şi-am făcut piruete răutăcioase cu ei încă lipiţi de tălpile mele.
Pe când m-a ajuns din urmă regretul, ei erau striviţi în totalitate. Aşa că i-am ridicat, i-am scuturat de praf de mizeriile prin care i-am obligat să treacă şi mi-am petrecut restul anului încercând să ma revanşez.
În 2011 am plâns cel mai mult, am râs cel mai zgomotos şi am adunat cele mai multe amintiri pe care, dacă vreodată o să le afle viitorii mei nepoţi o să le neg prefăcându-mă revoltată şi simţind de fapt ruşine şi dorinţa de a le repeta.
Cineva a zis odată că pentru a fi cu adevărat fericit, trebuie să fii cunoscut mai întâi nefericirea. Dacă 2011 nu ar fi fost un an, ci un om înţelept, aş crede că mi-a planificat zilele exact după acest principiu.
Pentru a renaşte, trebuie mai întâi să mori. Eu, bolnavă fără să-mi dau seama, am suferit o moarte bruscă, dureroasă şi violentă, ca mai apoi să învăţ să trăiesc din nou, ca un bebeluş care face primii paşi.
În 2011 am redescoperit bucuria lucrurilor mici. Am reînvăţat să ascult muzică şi oameni, să îmi exprim sentimentele şi să le ascund, să privesc lumea, să stau cu ochii închisi. Am redescoperit prietenia şi iubirea.
Ca să îi trec o notă în catalogul vieţii, nu fac media tuturor zilelor din 2011, pentru că ar fi mult prea mult de calculat şi cu siguranţă rezultatul ar fi nesatisfăcător. Pentru mine, 2011 a fost, în toată puterea cuvântului o telenovelă. Acum a ajuns la sfârşit când toată lumea s-a căsătorit cu toată lumea potrivită, când menajera, stăpânul casei şi băiatul care făcea curăţenie în garaj şi-au reîntregit familia, când mama vitregă e la închisoare pentru că l-a împuşcat pe unchi, care nu numai că n-a murit, dar e bine şi îşi porneşte o nouă afacere, menită să scape de sărăcie toate celelate personaje.
Pentru că finalul e cât se poate de fericit, îl declar pe 2011 un an bun.Vă urez tuturor distracţie plăcută de revelion şi un an nou cât mai fericit !

ETAPELE EULUI

Am testat….
Nu e placut,dar totusi astea sunt etapele…
Nimic nu este mai trist ca starea aceea cand ai tot felul de intrebari la care nu gasesti raspuns (sau daca gasesti unul,nu te multumeste,deci-MAI CAUTA,ca deh,astia suntem noi)…
Am experimentat cred ca de sute de mii de ori starea asta,pot spune ca au fost si momente critice,momente de pura disperare…(e bine ca nu da mai mult decat poti duce,asa am invatat ce este echilibru) in care eram pierduta…pierduta de-a dreptul…Mai pierduta decat o oglinda sparta…
Ganduri….tristete..depresie….oboseala…povara….
Deloc o stare moralizatoare….La orizont nu se vedea un viitor stralucit…
Apoi….incet…lucrurile s-au schimbat…
Am inceput sa am raspunsuri caci priveam mai mult spre EL…
Desi era furtuna,vant,nesigurana,faceam progrese….Invatam,cunosteam,ma rugam si aveam sperante de reusita…
Luptam mai mult cu mine sa fac lucrurile bine,eram predispusa la depresii caci acum vroiam perfectiune…deja intelesesem care e faza cu El si vroiam tot(dar doar in domeniile alese de mine) intr-un timp scurt…
Ma bucuram cand reuseam insa…dar bucuria nu tine mult.Atunci ma intrebam?Ce parte din mine nu reactioneaza,ce parte din mine nu a inteles ce e de facut?Unde am gresit exercitiul,de rezultatul nu e corect?ai in pana mea ca ecuatia nu e grea…tot ce trebuie e sa reiau exercitiul mai cu atentie…Tot nu gaseam raspuns…Urmau perioade crancene…
„La ce te ajuta lacrimile?Da,stiu arata ca doare.Stiu ca doare,dar nu-i asta drumul spre iesire,mai bine zis nu e drumul corect si usor in acelasi timp!”
Si acum doar plangeam….
M-am ridicat…m-am odihnit,o iau de la capat,o sa reusesc eu!
Si iar sunt jos…
Cum am ajuns acolo intr-o fractiune de secunda?Abia ce m-am ridicat…Mai stau putin,oricum e bine ca ma odihnesc si prind mai multa putere…
Apoi iar ma ridic si tot atat de repede sunt mai jos de josul existent in univers…
AM OBOSIT!!!!!
alte cateva zile)021.jpg”>Mi-a aratat….
Inca eram tintuita de zalele alea argintii,reci si grele…lanturile nu erau gata sa cada!!!
Mi-a aratat timpul pierdut in care EU incercam sa fiu perfecta in relatia cu El…A ras si a plans vazandu-ma cum ma chinui…
S-a zbatut sa imi arate prin diferite metode ce-i gresit,dar….am continuat sa Il fac sa planga..
„Hai lasa ca nu e asa de simplu..nu tre sa faci Tu tot si eu doar sa Te las sa modelezi TOATE partile ce ma formeaza ca intreg,intreg ce L-ai facut Tu…tre sa pun si eu osul la munca…Si ma zbat,nu vezi???”
„Asculta…uite cat de simplu e…vezi…e deja tot platit…”
„Ok,bun,am inteles,dar EU vreau sa fac ceva…daca gresesc ma corectezi apoi…”
„Dar…”
„Stai ca imi spui apoi,acum am altceva de facut..tre sa le arat si imperfectilor astora cum se face…”
……………………………………………………….(dupa cateva zile)
„Of,imi sta pe cap…stiu ca esti acolo si ai de terminat discutia,dar astia chiar sunt nesimtiti si EU nu pot sa tac,tre sa le arat de ce sunt in stare..”
……………………………………………………….(dupa cateva zile)
LIMITA LIMITEI EXISTENTE IN UNIVERS…
„Imi pare rau.A trecut atat timp..ma mai accepti?Ti-am gresit.Te las sa lucrezi in TOATE domeniile vietii mele.Am vrut alora sa le arat ce am devenit,prin ce schimbari M-ai trecut,caci invatam,dar nu esenta,invatam ce invata orice om mediocru-sa faca fata lumii asteia si eram mandra de schimbare…Cate prostie…EU,am facut…EU,am spus….Am pierdut timp….Tu mi-ai zis ca nu e calea aia…nu am ascultat..Oboseam pt ca ma luptam singura…si cat greseam…perfecta nu pot sa fiu…tre sa invat sa accept asta,sa tind spre mai sus si sa Te las…Lupta e a Ta,scoate de acolo ce-i stricat,da?Reparatiile vreau sa fie terminate pana la sfarsit…Ti-am predat un bun,ingrijeste-te…”
LANTURILE AU CAZUT…CUM SA NU PRIVESTI SPRE CER?!?

LUCREAZA….TIMPUL TRECE SI LUCRAREA VREAU SA FIE GATA CU TOT CU RETUSURI,SLEFUIELI SI TOT CE TREBUIE….
MULTUMESC!

Explicatii

Demult n-am mai trecut pe aici…
Ce-am facut eu in acest rastimp…?
Am plins, am ris, am vrut sa ma indragostesc din nou, am pierdut, am cistigat, mi-am deschis sufletul in fata cuiva, cineva si-a deschis sufletul in fata mea, am auzit confesiuni ce nu am crezut ca as putea sa le aud vreodata, ce m-au bucurat si intristat in acelasi timp, am ranit, am fost ranita…
Cam multe pentru o luna, nu? De fapt e un cerc vicios ce se repeta intr-una…
Caut explicatii… Ma agat de lucrui ce poate nici nu exista decit in inima mea si asa ravasita complet… Privesc in urma, incerc sa fac curatenie in el, sa arunc lucrurile rele si sa pastrez micile mele comori: amintirile frumoase, lectiile crude si dureroase, dar care m-au facut mai puternica. Arunc si alung cele si pe cei rai…Oftez, pling, zimbesc… Il gasesc pe El in toate astea. Ii zimbesc din nou si ma ghemui in bratele lui. Doar el ma poate stringe in brate asa. Sau poate doar lui i-am dat sansa sa o faca?… Il ascult cum imi face confesiuni ce le auzeam doar in visele mele cele mai salbatice… Vazind ca intr-adevar ma iubeste, ii dau voie si inimii mele sa il iubeasca. De fapt, il iubesc din prima zi cind l-am vazut, dar nu vroiam sa mi-o recunosc nici mie. Din inima mea izvoraste brusc dragoste… Dar, totodata, se strecoara si putina ura fata de ea. Am deschis cutia Pandorei. Reusesc sa arunc si ura pentru ea. Nu vreau nimic urit intre noi…
Stau in bratele lui si vintul usor si soarele ne mingiie, de parca natura ne-a dat aprobarea… Ma saruta, porii mei se incordeaza sa retina urmele buzelor lui pe ei, ma mingiie si pielea mea e fericita sa il simta…
Iau aceasta dulce amintire si o pun intr-o ladita frumoasa, minunata…. O inchid si arunc cheia. Nimeni nu o sa mai poata sa imi ia aceasta amintire… Nici macar eu n-o s-o mai pot arunca….
Ma intorc cu fata din nou spre cele ramase… Lacrimi sarate, cuvinte false… Le arunc si pe ele. Au fost mult prea mult ca sa le mai pastrez….
In colt vad jucarii…. Sunt ale mele sau urmau sa fie ale…? Vreau sa le arunc, dar ma opresc. Sunt o alta lectie invatata cu greu. Le las acolo. Cindva o sa fie cineva care o sa se joace cu ele. Iar eu o sa fiu fericita ca nu le-am aruncat.
Ma uit in jur. Parca am aruncat tot ce nu trebuia pastrat, dar a ramas totusi un praf ce nu-l pot sterge. Un praf de durere care o sa fie sters nu de mine, ci de el….
Ma intreb de ce am avut atitea lucruri de aruncat. Incerc sa le explic existenta, sa inteleg de ce mi s-au intimplat atitea… De ce mult rau si mai putin bine? De ce am lasat mai putin decit am aruncat?
Imi vine de undeva un raspuns inedit. Ca sa umplu golul ramas cu binele ce urmeaza sa vina.
Bine, raspund.
Astept.
Am incredere.
Cred.

Story of a broken heart…

Ea? Ea era fata care candva adora sa stranga raze de soare intr-un borcan si in zilele ploioase sa le arunce prin jurul ei. Da, ii placea sa creada ca poate face asta.
Acum nu mai este ea, nu poate, refuza…
In fiecare zi este la fel. Se trezeste si sta putin in pat. Incearca sa-si demonstreze ca totul a fost un vis urat. Incearca sa-si dovedeasca cat de bine ii este… Dar se ridica din pat si se simte obosita. Se indreapta incet spre baie. Se uita in oglinda si isi spune ca nu este asa de rau… Isi da cu apa rece pe fata pentru ca stie ca o ajuta sa arate mai bine..cel putin asa crede ea. Mereu da drumul la apa inainte sa intre in cada ca sa fie potrivita. Isi da jos pijamaua si in timp ce apa curge se gandeste cat de mult ar vrea sa se duca tot impreuna cu apa si sapunul.
Se gandeste ce bine ar fi ca atunci cand te stergi cu prosopul sa iti stergi si sufletul…cum pe corp nu mai ramane apa asa sa nu mai ramana in tine suflet.
Dupa ce termina se duce in fata dulapului. De obicei statea sa se gandeasca cum va arata in fiecare zi dar nu, nu si acum. Acum pune mana pe ceva la intamplare. Inainte se interesa cum va fi vremea ca sa stie cum sa se imbrace dar nu, nu si acum. Acum nu mai simte nimic din exterior…Acum nu mai culege raze de soare ci trece neobservata printre ele.
Se duce in fata oglinzii si se uita adanc la ea. Deloc nu ii place sa nu se machieze dar o face… o face pentru ca stie ca daca are rimel nu va plange. Nu vrea sa se intinda si sa se uite lumea ciudat la ea.
Isi ia geanta care candva era preferata ei. Credea ca o reprezinta. Acum nu ii mai place. S-a stricat exact cand toata fiinta ei s-a transformat intr-un refuz. Acum nu-i mai place nimic…
Iese din casa sub pretextul ca se intalneste cu prietenele si mananca cu ele. Ai ei sunt incantati cand vad ca a inceput sa iasa din casa si nu mai plange. Dar ei nu stiu ca ea nu face asta.Si numai cand iese cu cineva mananca pentru ca singura nu poate si chiar uita.
In aproape fiecare zi cate un prieten ii spune :”timpul le vindeca pe toate”, „asta e, mergi mai departe” , „ti-a spus nu in fata. Ce mai vrei?”. Si ea le da dreptate si spune ca maine se va simti la fel de bine cum se simte el. Iarasi el… Unii sunt draguti cu ea si o alimenteaza cu sperante; ii povestesc prin ce au trecut ei si cum s-a rezolvat totul cu un final fericit. Altii sunt realisti si ii spun sa deschida ochii sa vada fericirea care trece pe langa ea pentru ca el nu merita.
Ea ce crede? Ea nu crede nimic. Ea ar vrea sa se culce si sa doarma cu zilele. Sa se trezeasca si sa nu-si mai aduca aminte nimic. Dar cum? Ea nu vrea. Asta e problema. Nu vrea un tot fara el. Nu vrea sa uite asa cum el a putut sa o faca. Nu vrea sa „nu mai vrea”.
Ea? Ea vrea sa adune iar raze de soare dar cum sa faca asta cand nu le mai vede? Cum sa faca asta cand este furtuna? Cum sa uite de data de 1 si de iarna cu el? Cum sa nu traiasca din nou iarna cu el? Cum sa faca toate astea cand isi aminteste ca si el a spus o data ” imi imaginez cum va fi fara…”?
Cum sa faca toate astea cand ea stie, simte cum e fara….

Eu aici,tu acolo…niciodata noi!

La periferia gandirii

Era prea multa liniste in compartimentul micut al trenului…
Era atat de multa liniste incat imi puteam auzi chiar si cele mai ascunse ganduri. Imi auzeam respiratia si bataile accelerate ale inimii.

Aveam de parcurs un drum lung si mai ales, in splendoarea singuratatii, aveam de purtat o lunga discutie cu partea intunecata a fiintei mele.

Trenul mergea incet, fara nici cea mai mica intentie de a ajunge curand la destinatie. Nu vroia sa ma crute.

Trenul mergea tot mai incet. Oprea cuminte in fiecare gara a subconstientului meu … Curgea lin prin suburbiile gandirii mele firesc de umane… Sunt femeie!

“Sigur ca sunt!” Doar imi vad reflexia in fereastra compartimentului. E adevarat ca sunt palida si par pierduta…. Sunt, probabil … judecand dupa privelisetea de afara … Sunt pierduta in nicaieri, calatoresc singura cu trenul judecatii mele si mi-e grozav de rau.Am un atac de panica, la un momentdat… mi-o ia inima la galop si parca o si vad tranagand dupa ea locomotiva lenesa… totul se invarte in jur si imaginile se deruleaza cu o viteza enervant de mare… Apoi se asterne din nou linistea…

Fiindca nu pot sa citesc nimic din cartea care urma sa-mi fie camarad (nimic altceva decat cele cateva randuri dedicate pe prima pagina) ma incumet la o discutie cu jurnalul meu. Asadar, sa discutam… Spune tot…

Stiam c-o sa ma lase… De cand m-a vazut prima data plangand si nu mi-a sters lacrima de pe obraz. Stiam ca o sa-l las, de la prima minciuna spusa pentru care nu mi-a zis: iarta-ma! Stiam ca dragostea are termen de valabilitate din momentul in care clipele de fericire au devenit mai putine decat clipele monotone. STIAM! Dar am tacut si-am mers.

Am mers pana la capat de drum, pana la capat de putere, pana la capat de rabdare, pana la capat de iubire… Am mers cat am putut. Uneori la bratul lui, alteori in urma lui si acum m-am oprit. M-am oprit fiindca n-am mai avut putere. N-am mai avut rabdare. N-am mai avut incredere. N-am mai vrut sau n-am mai stiut ce vreau.
M-am oprit la o margine de drum si m-am vazut singura, speriata…

Dar in singurateatea mea, am reusit sa-mi ridic fruntea si sa n-o mai plec, chiar daca doare, chiar daca o sa doara multa vreme … O sa treaca, oricum. SI-AM SA INVING!

… ieri credeam in multe, azi nu mai cred in sclipirile din ochii copilului ascuns in spatele oricarui barbat, azi nu mai cred in batai de inima si pulsuri zvacnind, azi nu mai cred in nimeni, nu mai cred in nimic, azi n-am nevoie de vorbe pentru ca am nevoie de liniste si n-am nevoie de iubire pentru ca sunt plina de ura.

In zadar…

El nu mai vazuse marea, nu stia si nu putea sa recunoasca luciul valurilor in ochii ei, mirosul marii ce-i acoperea pielea si forta curentilor in glas.
Ramase uimit de nisipul care ii mangaia usor talpile parca urandu-i bun venit, de valurile care tasneau si se incalecau ca niste cai naravasi. Toate acestea ii erau straine, nu stia ce sa creada, ce sa spuna asa ca si-a continuat plimbarea impreuna cu ea.
Razele soarelui nu mai mangaiau cerul, lui i se parea ca nisipul e ud. Ea? Ea stia marea… si marea o stia pe ea… Nisipul o mangaia fin incalzind-o chiar si atunci cand era ud, briza se juca in parul ei, valurile o purtam mereu spre locuri noi, marea ii canta un cantec din valuri, iar apa, pentru ea, nu era niciodata rece.
Se asezara pe nisip. El a facut o inimioara in jurul lor, a luat-o in brate, i-a soptit “te iubesc” si a strans-o mai tare. A plecat spunand ca vrea sa cunoasca marea. Ea ramasa singura s-a gandit pentru o clipa la viitor, s-a uitat in jur la inimioara ei care acum o gazduia numai pe ea si a suflat din greu. S-a uitat la el cum se juca in apa si cum stropii zburau in toate directiile. L-a strigat si l-a rugat sa se intoarca, el i-a spus ca ma ramane putin. Intoarse capul o secunda si cand s-a uita la mare el disparuse, ii disparusera si pasii de pe nisip. Nu mai era. L-a asteptat. L-a asteptat. Multe stele cazatoare i-au alunecat sub ochi insa n-a observat nici una, se gandea la el. Oare l-a visat? Oare era real? Oare era o fantasma? A stat pe plaja si pentru prima oara a privit cu indiferenta un rasarit. Totul era in ceata: culorile, formele, lumina.
A stat si a privit in gol in inimioara ei atat vreme. L-a asteptat. L-a asteptat. Cantecul marii ii parea din ce in ce mai trist. Cu fiecare ora, cu fiecare zi. Ea astepta. Val dupa val, rasarit dupa rasarit. In zadar incerca vantul s-o inveselasca, ea statea neclintita si privea in zare, in zadar marea i-a adus la picioare zeci de giuvaiere, in zadar au dansat valurile pentru ea cum nu o mai faucsera vreodata , in zadar nisipul ii tinea de cald ea nu simtea decat frigul din sufletul ei.
Val dupa val timpul trecea si in ochii ei nu ramasese decat un negru atat de palid si tot odata atat de viu. Ii era dor.
Corpul ii devenea din ce in ce mai rece, pielea din ce in ce mai palida, iar respiratia din ce in ce mai rara. In zadar incercau marea vantul si nisipul s-o ajute, ea astepta. Printre adieri ii auzea vocea, printre valuri ii zareste chipul. Alearga spre mare. In zadar nisipul ii ranea picioarele, in zadar vantul ii soptea sa nu se duca, in zadar apa s-a racit insuportabil, in zadar valurile incercau s-o intoarca din drum ea nu vroia, ea asteptase, ei ii era dor.
Si usor, usor rasuflarea i se stinse, ochii i se-nchisera….se zbatuse cu disperare sa ajunga la el.

II ERA DOR!

Fie ca…intotdeauna sa te simti iubit

Fie ca tu sa gasesti pace si liniste intr-o lume pe care nu o sa o intelegi intotdeauna.

Fie ca durerea pe care ai suferit-o si conflictele prin care ai trecut sa iti dea putere sa treci prin viata infruntand fiecare noua situatie cu optimism si curaj.

Sa stii intotdeauna ca sunt si oameni care tin la tine si te inteleg si vor fi langa tine chiar si atunci cand te simti cel mai singur.

Fie ca sa descoperi suficienta bunatate in ceilalti cat sa poti crede intr-o lume pasnica.

Fie ca in fiecare zi sa ai parte de o vorba buna, de o atingere incurajatoare, de un zambet cald si sa poti darui la randul tau asa cum le primesti.

Adu-ti aminte de zilele insorite atunci cand furtuna pare nesfarsita.

Invata-i dragostea pe cei care cunosc doar ura, si lasa aceasta dragoste sa te insoteasca prin lume.

Fie ca invataturile celor pe care ii admiri sa devina o parte din tine, pentru ca intotdeauna sa iti fie la indemana.

Aminteste-ti, cei a caror viata ai atins-o si a caror viata te-a atins vor fi intotdeauna o parte din tine,chiar daca v-ati intalnit de mai putine ori de cum v-ati dorit.

Fie ca lucrurile materiale sa nu te preocupe prea mult, dar in schimb sa pretuiesti nemasurat bunatatea inimii tale.

Gaseste-ti timp in fiecare zi sa vezi frumusetea si dragostea in lumea ce te-nconjoara.

Ia aminte ca fiecare are abilitati nelimitate si ca fiecare e diferit in felul sau.

Ceea ce simti ca iti lipseste intr-o anumita privinta, va fi mai mult decat compensat in altele.

Ceea ce simti ca iti lipseste in prezent, poate deveni viitoarea ta putere.

Fie sa iti vezi viitorul plin de posibilitati si oportunitati.

Invata sa vezi totul ca o experienta ce merita traita.

Fie ca tu sa gasesti destula putere pentru a te putea aprecia, si a nu lasa pe altii sa iti judece realizarile.

Fie ca intotdeauna sa te simti iubit.

Chinul de a iubi

Intuneric…Pustiu…Un tablou negru fara nicio noima,pictat de un pictor anonim cu pensule de spini,pe panza vietii ei.Asa ii era sufletul inainte sa-l unoasca.Un frig glaciar i-a patruns in inima deschisa pentru prima oara spre iubire.O iubire puerila pe care numai in ubra unui vis o putea avea.Intr-o zi visul i s-a implinit.Era ziua in care l-a cunoscut pe el.Un tip misterios,aparut parca din neant,cu chip de inger dragalas.A fost tot timpul langa ea,dar ea nu avusese ochi sa-l vada.Era prizoniera intr-o lume infantila..o lume cu printi si zane.

Cand era in preajma-i simtea cum mii de fluturasi prin viata in sufletul ei si se zbat pentru a scoate la suprafata sentimentul cel mai pur si mai gingas:dragostea.In sfarsit s-au cunoscut.Cand erau impreuna lumea intreaga le apartinea,era exact ca in visele ei.Nimic si nimeni nu le putea strica acea fericire ideala.Cat timp vea sa dureze acel vis frumos?Destul de putin timp ca ea sa se poata bucura cu adevarat de puritatea acestui sentiment si sa inteleaga ce inseamna a iubi cu adevarat.

Intr-o zi intreg universul ei fu invaluit de o aura neagra.Viata ii intorsese spatele a blestemat-o la chinul de a iubi.Lumea era tot mai meschina si o ranea atunci cand se astepta mai putin.Ce s-a intamplat cu el?A plecat fara nicio explicatie.

El o evita neincetat.Nu avea puterea sa o priveasca in ochi si a parasit-o fara sa-i spna vreun cuvant.El devenea pe zi ce trecea mai introvertit si expresiile fetei i se urateau,sctand rautatea sufletului si veninul din inima lui incapabila sa iubeasca.

Privindu-l lacrimi de sange ii curgeau pe obrazul nu demult sarutat de buzele lui dulci.Erau lacrimi dureroase asemanatoare unei ploi acide,ce lasau urme adanci in sufletul ei de copila indragostita.A plans neincetat,pana izvorul lacrimilor cristaline a secat.Se simtea din nou goala,nu mai avea pentru ce sa traiasca.Purta in suflet o durere muta,instalata parca in inima ei firava.

Din acel moment a jurat sa nu mai iubeasca nicodata si si-a incuiat lacatul inimii cu cheia suferintei.Destinul ii era scris,iubirea nu era sortita pentru ea.Durerea si-a infipt ghearele metalice si ascutite in sufletul ei curat si neatins de pacat.

Privea cu ochii in lacrimi la soarele care nu demult era tainuitorul iubirii lor.Stralucirea lui palise,iar razele-i nu-i mai luminau cerul…era un soare stins.

A inchis ochii si si-a amintit de lumea ei.Acum era ca un glob de cristal ,aflat pe muchia unei mese si gata sa cada.A alergat disperata sa-si salveze putina fericire ce i-a mi ramas,inchisa parca intr-o fortareata.A prins globul in care erau adunate toate visurile si sperantele ei si deodata s-a trezit….unde era?

Era in palatul ei,alaturi de un print fermecator.Intr-o clipa a uitat de toata suferinta pe care a avut-o si la privit in ochi.El a fost fermecat de privirea ei misterioasa si a sarutat-o simtind golul care il avea in suflet.
Apoi i-a soptit:’’Aceasta este lumea pe care ti-o doresti,lumea creeata de tine,iar eu voi fi mereu aici si te voi invata ce inseamna sa iubesti cu adevarat”.

Prea femeie!

De multe ori, mergand timida pe drumul vietii mele, m-am intrebat daca nu cumva e prea putin ceea ce primesc raportat la ceea ce, sigur, e prea mult atunci cand cer.
M-am intrebat, daca nu cumva sunt prea singura. Daca nu cumva sunt prea mari ceilalti. Daca nu cumva sunt prea neimportanta.
M-am intrebat de atatea ori, in noptile mele de singuratate, de prea multa singuratate, daca nu cumva timpul trece prea repede. Daca nu cumva am facut prea putine pentru mine. Daca nu cumva am investit in conturile unor oameni prea nepasatori, sentimente prea valoroase. Daca nu cumva, undeva pe parcurs, viata mea – propria mea viata – a devenit prea straina. Daca nu cumva nu prea mai sunt EU.

Mi-a raspuns vantul, intr-o noapte neagra, cand a intrat nepoftit pe sub usa, ca sunt prea delicata, prea sensibila, prea pretioasa ca sa nu prea ma gandesc la mine.
Fiindca avea iz de tentatie, am vrut sa-l alung. Atunci el a inceput sa deseneze umbre hidoase pe pereti, sa faca mobila sa trosneasca si luminile sa se stinga…

Mi-a raspuns soarele, in dimineata urmatoare, ca sunt prea fricoasa, prea naiva, prea slaba… L-am aruncat de la etaj si i-am zis: “Pleaca!”

Mi-a raspuns ploaia, mai pe inserat, cand a inceput sa scuture norii grei de deasupra mea, ca sunt la inceput de drum si ca am timp sa invat cum sa nu fiu prea naiva, prea sensibila, prea credula, prea iubitoare, prea egoista, prea rea, prea nepasatoare, prea darnica, prea mult ca ceilalti, prea putin ca mine.

… dar eu stiu ca in tot drumul vietii mele n-am sa fiu altceva decat “Prea femeie sa nu plang. Prea barbat sa cer ajutor”

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.