Just another WordPress.com weblog

Archive for Noiembrie, 2010

just…smile :)

In zambetul ei se ascundea tot ce ar fi vrut sa-i spuna si nu indraznea.
Ar fi vrut sa-i urle in fata „se presupune ca ma cunosti mai bine decat toti ceilalti la un loc.te prefaci sau tu chiar nu stii ce se ascunde in mine acum?”.Ar fi vrut sa-i traga un pumn in fata,sa-l trezeasca la realitate, ca si cand realitatea lui era vis pentru ea.Sau mai degraba cosmarul ei.Ar fi vrut sa-l stranga in brate pentru prima si ultima data cu toata puterea ei,ar fi vrut sa-l roage sa o invete cum sa traiasca fara el,cum sa se poarte si la ce sa se gandeasca toata ziua,sa-i stearga asteptarea din reflexe si cumva sa-i minimalizeze durerea.Poate sa-i acopere de praf inima sau sa o inchida intr-un borcan si sa o pastreze intr-un spatiu uscat si intunecos.
Si nu putea sa faca nimic.Bratele ii atarnau pe langa corp si se simtea ca o marioneta fara papusar,atele care-i animau bratele si picioarele s-au rupt de atata incordare.Era in mijlocul celui mai important spectacol,spectacolul vietii si in momentul in care ar fi trebuit sa-si joace rolul vietii,a devenit spectator.Si-a simtit banalitatea reactiilor si a cuvintelor,a realizat ipocrizia replicilor,a inteles ca tacerea nu ascunde lipsa cuvintelor,ci o multitudine de cuvinte care se inghesuie spre iesire,se calca in picioare si se distrug reciproc pana nu mai ramane decat un „iarta-ma” sau un „te iubesc” sau pur si simplu un praf de cuvinte care imping lacrimile la suprafata.
Mai ramasesera doar atele care i-au tras colturile buzelor in sus,reusind sa afiseze un zambet tamp,demn de mila in inchipuirea ei.
Dar pentru el era sfidator,mazgalit cu ultima ramasita din orgoliul ei.I-a privit ochii verzi care acum pareau aproape negrii si zambetul, s-a intors cu spatele si a plecat intrebandu-se cum s-a lasat pacalit atat timp,cum nu si-a dat seama de cat de indiferenta era ea.Dar oare…?Si atunci si-a amintit si el de ceea ce ii spusese candva, ca ea e ca marea,ca pare atat de linistita la suprafata dar in abisurile ei se lupta monstrii,ca valurile cele mai mari se nasc in adanc, ca cele mai nebanuite frumuseti sunt undeva sub suprafata calma.Dar atunci uitase ca marile se dezlantuie in furtuni imprevizibile.Unde era furtuna ei?
In ochi,dar mai ales in zambet…

Acest text (sau aceste aberatii cum imi place mie sa-i spun) ii este dedicat baiatului care poarta farmecul anotimpului meu preferat si anume vara…

Anunțuri

Defecte.Aveti curaj sa recunoasteti?

Buuun deci inainte sa incep cu propria mea morala trebuie sa va spun ca am facut un an de blogareala! m-am gandit initial sa renunt la blog crezand ca nu o sa mai am timp dar… am analizat mai bine situatia si cu toate ca o sa scriu mai rar o sa ma tin incontiunare de blog (nu scapati de mine asa usor) in acest an am reusit sa scriu 102 de posturi… am avut mii de vizite si am fost felicitata pentru prostiile si toate momentele mele in care deliram mai mult cei drept dar e bine au iesit lucruri frumoase si sper ca o sa iasa incontinuare:) …si acum sa va spun cateva din defectele mele pe care nu mie rusine sa le recunosc:)):P …

Uneori tind sa fiu egoista, si abia dupa ce se intampla realizez..cateodata imi pare rau, dar nu de fiecare data.
Daca ma enervez foarte tare pot fi violenta fizic.
Tip cand vorbesc.
Sunt recalcitranta 70% din timp( cu tot cu cel in care dorm).
Plang mult si uneori nici eu nu stiu de ce.(dar e bine dupa)
Critic TOT!Critic oameni, caini, copaci,pietre,..da tot.Pacat ca uneori nu observ ca ce critic la altii as putea critica si la mine.
Am idei atat de fixe incat, chiar daca vine cineva cu o propunere buna,noua..nu admit!Pentru ca sunt batuta in cap si incapatanata!
Ma inrosesc la secunda 2.(ah cat urasc lucrul asta!)
Am o parerea proasta la superlativ despre mine..si asta dauneaza increderii in sine.
Sii..ma atasez repede de oameni.Stiti ce greseala fatala poate fi uneori?
etc.

Daca nu am avea defecte, n-am fi oameni.
Daca nu le-am recunoaste am fi ipocriti.
Daca am putea sa le enumeram pe toate am fi mincinosi.
Pun pariu.


It`s the wrong time.

Iata ca nu mai aud nimic, sau poate nu vreau sa aud,caci imi e frica de vuietul de cuvinte ce ajunge din intamplare la mine, sau de linistea solemna a lumii. ..Uite-ma ca tip pentru a acopari si marea, si cerul si vidul iluziei, cu sunete inalte, respingand orice urma de realitate.

Usor ,usor ajung sa ma izolez in miile de puncte albe ale unei pagini si cu putin efort sa le transform in curcubeu , fluturi si sprenta.Incetul cu incetul voi deveni o pisicuta ce se scalda intr-o baie de raze, intr-o poveste rurala, sau printesa dint-o multitudine de basme..Stii …as putea fi oricine, caci m-as imbraca in vid si infinit,si nu aberez ..chiar as putea sa ma metamorfozez in puncte pentru a defini ceea ce nu poate fi definit.

Dar palma rece a toamnei ma loveste fara mila, si-mi aminteste ca sunt om… un om ce nu-si poate defini nici macar propria fiinta, nici macar propriiul chip..un om ce se pierde in miile de sunete si cuvinte, pe care le scrie cu sete atunci cand cerul ii bate in geam si frigul in inima.Iar atunci cand ploaia imi bate in verdele ochiului,tresar stupid…ce liniste e…de ce am tipat?asta e linistea realitatii, sau macar iluzia unui vis inghetat pe retina ruland continuu pe acceasi placa invechita a timpului?!