Just another WordPress.com weblog

Archive for Ianuarie, 2011

In cautarea mea…

Cine sunt? Ce e viata? Ce caut aici si acum? De ce nu atunci si nu mai tarziu? Ce e sufletul? Ce e mintea? Ce e trecutul, prezentul si viitorul? Ce e necunoscutul? Ce e viata si ce e moartea? Ce e sinceritatea, credinta, dragostea, dreptatea si indoiala? Care este locul meu in aceasta lume si in acest timp?

Intotdeauna, mi-am pus intrebari. La 15, 20, 25 de ani, la orice varsta…Sunt intrebari cu variante de raspuns. Un adevarat pacat adresat Divinitatii…

De cand ma stiu mi-am pus intrebari asupra existentei mele, asupra sentimentelor si emotiilor mele. Am vrut sa stiu ce simt, ce vreau, ce ma nelinisteste, ce imi displace, ce ma raneste si ce ma vindeca.

M-am cautat in intrebari, in raspunsuri, in lacrimi, in zambete, in oftari, in cuvinte, dar si in gesturi.

M-am cautat in mine, in ceilalti, in lucruri, in amintiri, in trecut si in viitor, dar mai putin in prezent. In inconstient, dar si in constient. In ratiune si simtire. In minte si in suflet.

Daca m-am gasit? Pe jumatate. Inca ma mai caut. Inca mai caut parti ale mele raspandite in lumea asta. Inca mai caut locul in care sa ma simt intregita si completa. Inca mai caut persoana care sa impartaseasca cu mine dorinta de dezvoltare si evolutie personala si care sa se regaseasca alaturi de mine, astfel incat sa avem ocazia de a ne gasi unul alaturi de celalalt.

Evolutia inseamna o cautare continua. Ne gasim in locuri diferite in momente diferite in stadii de dezvoltare personale diferite. Pana unde vreau sa evoluez? Care e capatul? Nu stiu. Probabil, pana imi voi atinge completitudinea.

In ceea ce scriu ma caut pe mine, incerc sa ma gasesc si sa ma regasesc. Sa-i ajut pe ceilalti in calatoria lor catre propria fiinta. Sa impartasesc necunoscutul si propriul impresionabil spre adevarata incantare si curiozitate a unui alt suflet in cautare de sine


My angel…

„I can fly…
But I want his wings…
I can shine even in the darkness
But I want the light that he brings…”

…In concluzie, nu conteaza cine e…conteaza sa existe…si mai conteaza sa stii sa pretuiesti fiecare clipa de tandrete, fiecare zambet, fiecare vorba dulce…
Refuz sa ma mai las prada disperarii…am renuntat…azi am renuntat…dar sunt o invingatoare!!
Am invins lupta cu deruta…si am ajuns sa fiu hotarata…si ferma… gata cu prostiile…

Mi-am ales drumul in viata…si nimeni si nimic nu ma mai poate intoarce…

Tineti minte ca niciodata nu depinde numai de voi, sau numai de Cel de Sus…depinde de tot ce inseana lumea asta mare…depinde de voi, de soarta, de cel de Sus…si de ei….de cei ce va-nconjoara…

Ajutati-i sa va ajute sa va gasiti drumul in viata…Dedicati-va vietile iubirii…iubirii de tot…

Eu mi-am stabilit drumul in viata, si da! Va multumesc voua…Oameni!

Nu ezitati sa simtiti….acum 3 zile simteam ceva ciudat…acum 2 zile speram sa nu fie ceea ce credeam ca e…ieri nu mai stiam ce simt…insa azi stiu…si e bine….

And remember: little things always give you away…
All you’ve ever wanted was someone to truly look up to you….and that person is HIM…or maybe HER!!! Them….trust in them….


Amintiri…

Stateam aseara in pat cu privirea catre televizor dar cu gandul plecat…imi aminteam de momentele in care imi era frica si simteam asta in bataile inimii, in acel frig ce intra prin piele, in sacadatia plamanilor si in sangele care curgea mai incet ca niciodata;
Ce puerila eram atunci cand gandurile ma napadeau si evitam sa ma exteriorizez de frica… de frica? Ce hilar pare acum!
Ma ascundeam in lacrimi de tristete si nu gaseam niciodata butonul de „close”.
Ma amuz cand ma vad in amintiri … cat de terifiata eram in situatiile in care eram pusa intre ciocan si nicovala fara sa fie locul meu acolo;
Acum sunt indiferenta la tot ceea ce atunci parea a fi imposibil de depasit.

Nu imi este teama sa: spun ceea ce gandesc, scriu cuvinte care consider ca exprima stari sau caracterizari ale persoanelor, fac gesturi fara a imi pasa de privirile celorlalti, raspund la telefon fara sa ma gandesc ce isi doreste interlocutorul, imi exprim opinia pentru ca am acest drept, accept fericirea in viata mea – pentru ca o merit.

Daca atunci cand am inceput sa pasesc pe acest drum, aveam o retinere in ceea ce insemna fericire, iubire, zambete, vise, sperante si ganduri impartasite…acum pot spune ca nimic nu mai este cum a fost.

Traiesc clipa de fericire fara a ma gandi daca maine voi mai avea parte de ea, iubesc intens lasand uitarii gandul ca intr-o zi o sa ma trezesc si o sa fiu rece in ceea ce priveste sentimentele, zambesc mereu…chiar si atunci cand plang, visez fie ca vreau sau nu – imi place sa fac asta si mai ales sa pun in practica anumite chichite din vis, sper adesea ca oamenii nu vor mai barfii si vor lasa de-o parte ranchiuna, imi impartasesc gandurile prin scris chiar daca a doua zi este posibil sa primesc o eticheta din partea celor ce au citit, IMI ASUM RISCUL SA SCRIU CU DUBLU INTELES si prefer sa las pe fiecare sa inteleaga ceea ce isi doreste…este un sport frumos sa citesti printre randuri 🙂 .

Am umblat prin multitudinea de ganduri ravasite de care nu mai stiam nimic…am sters amintirile uitate intr-un sertar prafuit si mi-am dat seama ca m-am schimbat mult fara sa bag de seama acest lucru…


Winter feeling…

Simt mirosul iernii ce imi inteapa sufletul si amintirea vremii se abate asupra mea,de parca ar vrea sa imi smulga credintele . Trecutul se reflecta in ochii mei si moare acolo, ca tribut al viitorului. Totul trece… efemer. Vremea s-a urcat in carul lui Cronos si s-a inecat in albastul pur al cerului de iarna, si cu ea s-au dus si visele mele. E trist sa vezi ca ramai fara simturi in fata lucrurilor ce te faceau sa atingi ,candva ,infinitul albastului strajuit de lumina blonda a soarelui. S-au dus si originile ..si brusc m-am trezit in neantul unei lumi murdarite de pacat.
Sunt singura si mi-e teama ca as putea da gres , mi-e teama ca m-as scunda in pacatul propriei mele visari. Fara trecut, prezentul si viitorul aluneca in abisurile imaginatiei.
Trecutul nu este un cufar plin de amintiri, ce au murit … ci momentul in care oamenii ce iti demonstreaza ca a fost adevarat, ca sunteti legati prin punti de incredere . Abia atunci amintirile capata valoare.Cum as putea construi prezentul cand nu am certitudinea ca nu am visat!
In concluzie , am visat …Mi-am construit proprille mele amintiri prin intermediul unor personaje fictive. Ciudat este ca le intalnesc in realitate , le-am mai cunoscut…Da,dar intr-o alta viata.


Bad morning…Ok. Bad day. Fie, merge. Bad week, bad lifetime? Bai,bai, ia-o mai usor. ‘The fuck is this?
Cum se face ca atunci cand incepea sa infloreasca si in mine fericirea totul este calcat in picioare ?! Ca ma trezeam prost sau ca-mi stricam eu sau altcineva ziua, nu conteaza, ideea e ca se termina…oribil. Din ce in ce mai prost, si asta de ceva vreme. adica, cum naiba de mi se citesc MIE,stresul si nervii pe fata ?!POT SA URLU SI SA RABUFNESC DE FURIE?!!! multumesc.

-ARGHHHHHHHHHH-

O iau razna cu totul si nu-mi mai place nimic. Vad oameni in jurul meu cum prin vorbe,gesturi si priviri isi dezgolesc nevoit sufletul . La unii chiar imi place sa vad ca au ceva de oferit. Altii? Pacat de voi, bre. Dar, vai Dumnezeule! Eu mai bine sa nu ma complic cu asa ceva; sunt o mare ciudata si personalitatea nu conteaza, niu niu. Eh, nu zau? Oricum am ajuns atat de indiferenta incat sunt in stare sa ma leg la ochi cu o esarfa si sa merg, asa, spre oriunde. Nu vad, nu aud si nu spun nimic. De ce? Ca nu vad rostul; eu nu fac parte din tipologia aia de oameni care asculta si raspunde oricui. Spune ce vrei, sa nu ai pretentia sa si dau ritmic din cap ca semn de aprobare. Vedeti-va de ale voastre, eu de ale mele. Ai chef sa auzi ceva de la mine sau vrei o parere, foarte bine, nu-ti dau cu flit, dar nici calda precum vara nu sunt. Deal with it.si de schimbat, nici cand vreau eu nu pot sa o fac, dar cand vreti voi? Hmm, nope.

Anyways. Oricum toata perioada in care traiesc pare expozitiunea retardata unei comedii-romantice. Dar cum viata nu e ca-n filme, nu ma astept la o chestie gen „Sii era o fata bizara si destul de negativista si nu mai spera la nimic bun, cand,de-odata…” Scuteste-ma, bine?

Ce frumos ar fi sa-mi cada un ghiveci in cap maine, in drum spre liceu. Si sa ma trezesc intr-o camera alba ce miroase a spirt si sa nu mai stiu de nimeni si de nimic. Bai, ce genial ar fi!!

Sau macar de-as pleca undeva, cu o suma maaare de bani si un bagaj micut; sa fiu singura si sa fac orice nu as putea sau nu as avea tupeu sa fac aici.
Jesus, cum ar fi sa cant eu intr-un bar karaoke, sau sa sar cu parasuta, sa am parul ciclam, sa ies pe strada in niste chilotei shiny si negrii, un maieu simplu, cu o geanta pe umar si o pereche XXL de ochelari si muulte accesorii, sa-mi dau pierce in limba,sa fumez Ciocolata cu 2-3 pe care-i cunosc de pe cine stie ce plaja, sa ma-mbat prin cine stie ce club si sa imi afisez euforia nemarginita pe boxa,sa scriu poezii, sa pozez, sa fac misto de lume pe strada,sa m-arunc imbracata in mare, sa calaresc o zebra, sa iau primul tren care pleaca dracu stie unde, sa ma bat in ciocolata, sa ma tatuez pe sold siii (de ce nu) sa merg la naked mile.Si mai multe d-astea, dar nu vreau sa scriu chiar orice pe-aici…

Dar cum nu o sa se-ntample asa ceva, pot doar sa-mi bag picioarele si sa mai mananc ceva dulce. Drace ! Si cand ma gandesc cu cata teama priveam spre oglinda, fiindca nu doream o confruntare cu mine insumi, un brain-storming demonic care sa scoata la iveala tot ce inabus eu in mine. Dar, dupa ce mi-am vorbit despre un lucru anume, mi-am dat seama ca… sunt fraiera, dar din fericire sunt si o cheie (ok). N-am luat-o inca pe drumuri gresite, si data fiind situatia actuala, nici nu am sa o iau… cred.

Whatever. Lucru bun ca desi ma doboara lacrimile uneori, n-are cine sa vada si plina de rusine imi sterg repede pleoapele cu maneca, promitand ca n-o sa se mai repete.
Bai ce minciuni ai in tineee…!

Ma descurc, o sa fiu bine, nu stiu cand,dar, in pana mea, odata si odata… Pan’ la 69 de ani mai este…

Ehhm… Will be fine.
I promise.


Joaca de-a cuvântul…

Mă dor gândurile, mă dor toate gândurile pe care nu le pot transpune în cuvinte. Se zbat convulsiv în mintea mea şi se lovesc de colţurile tăioase. Ecoul lor oscilează dintr-o emisferă cerebrală într-alta. Le simt – cu fiecare celulă din mine – gustul lor de rugină, mirosul tomnatic şi reflexele roşiatice, de parcă m-am născut cu ele în gînd, intercalate printre neuroni şi trombocite.

Gândurile pe care nu le pot sonoriza. Cuvintele care mă supun, mă intoxică, mă poluează. Care mă fac să mă trezesc la mijlocul nopţii pentru că am avut senzaţia că le-am prins de picioare. Pe care le visez, pe care le urăsc, care-mi întorc lăuntricul pe dos, care mă distrug şi pe care le respir în loc de oxigen. Gânduri cu care trăiesc. Pe care aş vrea să le aud rostite sau măcar smerite, potolite pe foaia albă. Să zîmbesc zeflemitor în faţa lor, iar în priviri maliţioase să mi se reflecte dulcea biruinţă. Iar ele să mă privească umile. Dar ştiu bine că fiecare literă o să mă doară ca fierul roşu imprimat pe piele. Fiecare gând dezbrăcat o să mi se fixeze proeminent în gît. Noduri de cuvinte.

Nu vreau să le închid în albe închisori, nu vreau să zgîrîi şi să rup avid din simplitatea lor. Nu vreau să le înnec în cerneală şi să le sparg de litoraluri de hîrtie.

Vreau să roiască ca un stup de albine nemuritoare deasupra noptierei mele. Vor mişuna grăbite şi haotice, mă vor cuprinde în zborul lor, mă vor îmbăta cu afrodiziaci, mă vor zăpăci şi voi cădea în suave uitări. Voi învăţa să mă joc de-a cuvintele şi să mă gândesc la negândiri. Voi face repetate transfuzii de tăceri colorate.


Arta de a muri…

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

(Mihai Eminescu)

Cineva spunea că ne naştem cu moartea în sânge, că viaţa nu e decât un drum iraţional spre acest sfârşit inevitabil. Tot ei spun că ne naştem ca să murim. Alţii cred că nu murim niciodată, dacă trăim cu adevărat. Moartea. Singura noţiune pe care omul nu a reuşit să o banalizeze cu totul. Singura experienţă, după naştere, de care toţi avem parte. Unii construiesc ipoteze pe baza acestui subiect, astfel acumulînd pe zi ce trece tot mai multe prejudecăţi. Restul transformă această idee întru-n tabu, refuzînd să o privească în ochi. Încearcă să amâne pătrunderea acestui gînd în mintea lor.

Şi poţi să-i înţelegi: atunci cînd ai 16 ani şi eşti îndrăgostit nu te vei gândi la moarte, nici atunci cînd ai doi copii pe care-i aduci în fiecare seară de la grădiniţă şi petreci cu ei cîteva ore preţioase, nici atunci nu o să-ţi rămînă timp să filosofezi asupra acestui subiect. Doar spre sfîrşit, cînd eşti bunic/a şi rareori îţi vezi nepoţii, cînd seri întregi răsfoieşti albumul cu fotografii, aceleaşi fotografii pe care le ştii deja pe de rost, dar care cu timpul nu mai reuşeşti să le desluşeşti cu ochii, ajungînd să cauţi trăsăturile copiilor prin memoria ta, doar atunci percepi ideea iminentului sfîrşit. Singurătatea amară îţi oferă acea scînteie de luciditate, sub care poţi să analizezi moartea cu tot calmul unei bătrîneţi tăcute.
Împăcat cu această idee înţelegi nişte adevăruri simple: moartea va exista doar pentru cei care rămîn. Noi continuăm să trăim în mintea lor, chiar dacă imaginea noastră se denaturează sub presiunea timpului şi a ficţiunii. Ei ne perpetuează existenţa noastră, atît cît le permite propria lor existenţă. Cea mai înfricoşătoare moarte este uitarea. Lipsa oricărei amintiri despre tine este un indiciu veridic al inexistenţei tale, un indiciu al rătăcirii fugare prin viaţă. Cu adevărat mort eşti atunci cînd nimeni nu-şi aduce aminte de tine.

Moartea biologică şi uitarea sunt doar două din cele o mie de ferestre prin care poţi lăsa viaţa să iasă din tine. Mori cîte puţin dacă intri în rutina vieţii şi mergi mereu pe aceleaşi traiectorii, dacă te complaci în nefericirea ta, dacă îţi distrugi dragostea de frică să nu te răneşti, dacă nu rişti să sari fără paraşută de pe culmile comodităţii şi siguranţei tale cotidiene, dacă măcar odată n-ai făcut ceva diferit decât restul, dacă nu vrei să-ţi descoperi talentele, dacă eşti prea orgolios pentru a cere ajutorul cuiva şi prea egoist ca să-l oferi altcuiva, dacă nu ai curajul să începi ceva de la zero, dacă nu ai încrederea în tine ca să-ţi aperi cu fermitate punctul tău de vedere, dacă nu visezi, dacă crezi că “a trăi” presupune simplul fapt de a respira. Să mori cu gîndul că nu ai făcut nici un act de rebeliune în viaţa ta, că dacă ţi-ar fi dat să mai trăieşti una ai face totul invers, că nu laşi nimic în urma ta, că ai murit mult înaintea acestei clipe, că pînă acum ai existat ca o fantomă vie – este probabil durerea care le întrece pe toate cele omeneşti.

Dezvoltăm antipatii faţă de apus, nu pentru că pierdem soarele, ci pentru că el va lumina şi fără noi. Da. Viaţa va merge mai departe. Lumea nu va simţi pe umerii ei ponderea unui oarecare sfîrşit. Nici nu va conştientiza că tu ai murit. În fiecare zi se întîmplă cîte un sfîrşit şi noi nu-l simţim. Niciodată. Nu ştim că prin Patagonia cineva a trecut în nefiinţă. Nu ne pasă că în fiecare secundă cineva trece în nefiinţă.

Moartea a sute de oameni este doar statistică. Moartea unui om apropiat e o tragedie. Deci ea ne atinge doar atunci cînd epicentrul ei este aproape de noi, atunci cînd vezi că prietenii tăi se răresc, oamenii din jurul tău se sting încet şi tu eşti absorbit de singurătate. Suntem conştienţi de ea doar atunci cînd vedem indiciile ei cu proprii ochi. Şi încercă să ne pregătim pentru o ultimă zi. Dar pentru ce? Ea nu contribuie la moarte mai mult decît toate zilele din trecut, cu păcatele şi greşelile lor ordinare. E doar o vamă problematică dintre plăcere şi tăcere. Însă nouă ne stă în fire să vulgarizăm misterele. Încercăm să învăţăm să murim – justificînd moartea, elucidînd enigme, inventînd noi ipoteze, supravieţuind fobiilor noastre – şi uităm să trăim. Moartea nu e o ştiinţă exactă – alungă din ea calculele, teoremele, prezumţiile. E o artă – învaţă să găseşti prezenţa luminoasă din ea. Nu-i o pedeapsă – eliberează-te de stereotipuri. E reîntoarcerea în starea iniţială de perfecţiune a spiritului. Nu e o dispariţie – e o apariţie în altă dimensiune.

Nu putem înţelege moartea atît timp cît facem parte din viaţă. Chiar şi atunci cînd ne vom pomeni în braţele morţii, nu ne va fi dezvăluit scopul suprem al vieţii. Pentru că nu există un scop de viaţă colectiv. Existenţa lui ar presupune o executare mecanică, o direcţie comună, banală şi fără mister spre care toţi ne-am îndrepta în turmă. Dacă tot murim, trebuie să dăm vieţii un sens pe care îl descoperim fiecare pentru sine. Căutarea lui este o acţiune pornită din iniţiativă personală şi realizată tot personal. Şi poate că însăşi această căutare devine un sens al vieţii pentru unii.

Confundăm deseori sensul vieţii cu obiectivele pe care le realizăm de-a lungul vieţii (intemeierea unei familii, educarea copiilor, realizarea pe plan profesional etc). Însă aceste obiective nu au destul substrat spiritual ca să devina un sens al vietii, iar împlinirea lor definitivă te poate aduce în pragul unei crize existenţiale. Din această cauză e preferabil să trăieşti mereu sub agonia semnului de întrebare, decît sub mediocritatea unui răspuns pripit. E mai plăcută febrilitatea căutării, decît traseul prompt spre un punct bine fixat.

Nu ne este frică de moarte, ne înspăimîntă eternitatea ei. Ne irită imposibilitatea întoarcerii. Ne cutremură necunoaşterea din ea şi de după ea. Ne supără caracterul ei implacabil. Dar cît nu ne-am revolta împotriva ei, mai devreme sau mai târziu, va trebui să stăm faţă-n faţă cu ea. Şi ajungem să căutăm surse care să ne înveţe să avem curajul să o privim în ochi. Şi probabil că acea sursă care ne va învăţa să murim, va fi aceeaşi care ne va învăţa să trăim.

Dacă am şti că ne-a mai rămas să trăim o zi, cel mai probabil că nu am face nimic esenţial, pentru că majoritatea acţiunilor oamenilor se bazează pe continuitatea vieţii. Orice muritor speră că va apuca ziua de mâine. Pe asta se bazează funcţionalitatea societăţii. Deseori ne întrebăm de ce trebuie să murim, de ce nu putem trăi veşnic. Murim pentru că asta e consecinţa faptului că Adam a muşcat din măr. Murim pentru că ne-am născut sub condiţia asta. Murim pentru ca alţii să aibă ocazia să se nască. Murim pentru ca alţii să preţuiască viaţa. Murim pentru ca ei să nu întîrzie să-şi spună că se iubesc. Murim ca să-i anunţăm că timpul e scurt. Murim pentru că creierul devine suprapopulat de gânduri, iar inima arhiplină de trăiri. Murim ca sumă a tuturor renunţărilor pe care am ales să le facem. Murim ca să ne vedem cu ochi străini pe noi, aşa cum am fost. Murim pentru a înceta să mai păcătuim. Murim pentru că acesta este ciclul vital al omenirii. Murim.

Iar murind, trecem dincolo de spaţiu şi de timp. Pagina noastră nu este ruptă din cartea vieţii, ci doar tradusă într-o altă limbă. Ne transpunem într-o lume pe care am creat-o încă atunci cînd eram în viaţă. Ultima secundă pe care o trăim se dilată la nesfîrşit, ultimul sentiment se scurge în eternitate, iar ultimul gînd se materializează. Cu alte cuvinte, moartea ar putea fi gîndită şi tot ce gîndeşti acum despre ea vei trăi apoi, fiindcă tot ce vei lua cu tine dincolo sunt gîndurile tale.

Nu a trăit mai mult cel care a existat mai mulţi ani, ci cel care a simţit viaţa mai intens. Morţii devin tot mai mulţi. E greu să găseşti în ziua de azi un Viu.

Într-o zi viaţa îţi va trece prin faţa ochilor, asigură-te că atunci cînd se va întîmpla, vei avea ce privi şi va merita să priveşti. Învaţă să mori, trăind cu adevărat!


Un risc…

A fost o prostie sa ma apropii atat de mult de buza prapastiei, doar pentru a-mi satisface curiozitatea. Trebuia sa fi stiut ca am sa cad si ca impactul cu realitatea o sa fie dureros. Lasa. Of course, n-am ajuns pana la fund, m-am prins instinctiv cu mainile goale de un ceva. Si m-am tarat cu greu pana sus.Si cred ca acum mi-am revenit de tot.

Am spus din totdeauna ca nu ma impac cu ideea de a purta titlul de ‘dependenta’, indiferent despre ce este vorba. Anyway, asta clar este mai presus decat multe alte chestii, fie ca-ti place sau nu. Eu? Am evadat. Era de mult randul meu sa ma joc, si nu sa ma las jucata. And I like it… a lot. Pentru o zi mi-am amintit de mine, nu ca de o sentimentala fraiera, ci de o tipa care se plictiseste usor si cauta cu orice pret sa se simta bine.

Doamne, cum toti putrezim in minciuni…!Absurd. Asta tinand cont ca le catalogam ca fiind adevaruri. Baga-ti picioarele si pleaca. Cunoaste oamenii si joaca-ti rolul ca mai inainte.

Si oricum, mereu o sa ma simt mai bine daca e vorba de ceva nou. Si daca ‘noul’ se afirma dintr-un ceva ‘vechi’, e si mai bine.