Just another WordPress.com weblog

Archive for Mai, 2011

Neconditionare.

V-ati intrebat vreodata in cate feluri iubesc oamenii? Eu stiam doar de iubirea adevarata si cea parsiva. Am aflat de curand ca exista doua feluri de iubiri pe lumea asta: iubirea-raspuns si iubirea-daruire. Iubirea-raspuns este cea conditionata de asteptari si etichete: ”te iubesc, daca ma faci sa ma simt apreciata”, ”te iubesc, daca imi faci mancare” si exemplele pot continua. Iubirea-daruire este cea care depaseste limitele egoiste ale fiecarei persoane fata de partenerul sau. Iubirea-daruire este a identifica potentialul creator in partenerul tau si al dezvolta. Observi ca prietena ta are obiceiul sa-ti picteze peretii periodic, zicand ca nu e suficient de intim cuibusorul vostru de nebunii? Atunci incurajeaz-o sa-si exprime talentul artistic sau simtul estetic la un curs de pictura sau intr-o galerie personala. Bine, trebuie sa existe talent, dar cred ca ai inteles ce vreau sa spun. Ideea este de a observa acele lucruri care ii fac pe partenerii nostri sa infloreasca, sa se dezvolte, sa se elibereze, chiar daca asta inseamna sa o faca departe de noi. Oare putem? Oare avem atatea resurse interioare, incat sa acceptam ca fericirea iubitului/iubitei noastre este in alta parte, cu alte fiinte si in alte medii decat cel intim? Avem atatea resurse interioare incat sa acceptam ca fiecare are nevoie sa petreaca un timp alaturi de sine sau alte persoane? Reusim oare sa trecem peste nevoile noastre egoiste de genul: ”Ar trebui sa fie aici cu mine, nu prietenele ei!”, ”Ar trebui sa iesim in oras, in loc sa se uite la stupidul ala de meci!”. Dar, daca asta ii face fericiti, am fi capabili sa stam in calea fericirii lor? Cine suntem noi sa decidem asta? Si, se presupune ca iubirea este eliberatoare, inaltatoare, nu constrangatoare. Nu este un prizionerat in care fiecare are de castigat. Ar trebui sa fie o comuniune de nevoi si dorinte negociate si respectate de ambele parti.

Din pacate, foarte putini oameni reusesc sa-si activeze resursele, incat sa fie capabili sa daruiasca iubire in forma sa pura. In ziua de azi, majoritatea este bolnava de o iubire egoista, chinuitoare si dominatoare. Tu esti al meu, eu sunt a ta. Ne apartinem unul altuia, ca niste articole de imbracaminte si daca unul indrazneste sa desparta camasa de pantaloni, e vai si amar! Spuneam ca un astfel de ”sacrificiu” este realizat de foarte putini oameni. Aceia care reusesc asta sunt in deplina comuniune cu sursa interioara de iubire. Simt atat iubire in ei, incat dau pe dinafara, metaforic vorbind. Au atata iubire incat trebuie sa dea si celorlalti. De ce? Pentru ca altfel, s-ar intoxica sufleteste. Dar si pentru ca daruirea iubirii ii innobileaza.

Dar, de unde vine atata iubire? Si, cine ar fi capabil de asa ceva? Este ceva real sau este doar o filozofeala? Cine a experimentat iubirea divina stie despre ce vorbesc. Este acea iubire care ti se ofera numai in contact cu Creatorul sau Universul, in functie de ce crede fiecare. Cei care sunt atei, pot simti ca iubirea celorlalti ii alimenteaza si atunci reusesc sa stabileasca un circuit deschis cu cei din jurul lor. Sau daca in familie li s-a oferit suficienta iubire, atunci sunt capabili sa recreeze acest mecanism pe tot parcursul vietii. Practic, doar daca ti se ofera, poti sa dai. Doar daca ”rezervoarele” iti sunt bine alimentate si prin tine circula un flux continuu de iubire…E greu! Stiu! Si eu simt la fel!

Obisnuiti sa vedem conditionarea peste tot in lumea noastra, cand apare daruirea nu o mai recunoastem. Ni se pare ca ascunde ceva rau intentionat sau face cinste doar celui care o ofera. Peste tot: acasa, la scoala, intre rude, prieteni si colegi cerem si oferim ceva, ne asteptam sa primim daca am oferit sau nu oferim decat daca primim. Sistemul este atat de bine pus la punct incat a devenit un excelent stil de viata!

Recunosc, dupa ce am aflat despre iubirea neconditionata, am fost pusa in incurcatura. Am sau nu resurse? Cand e bine sa dai neconditionat? Cand celalalt cere sau cand nu? Sa continui sa dai , desi celalalt nu simte nevoia sau nu stie ca o are, se numeste neconditionare sau abuz?

Ametita de atatea intrebari, m-am oprit la o singura idee, pe care am aplicat-o in propria viata: a iubi neconditionat inseamna a fi atat de mult deasupra nevoilor tale personale sau, mai pe romaneste, a observa si nevoile celorlalti. Sa participi, sa imbunatatesti, sa scoti in evidenta, sa amplifici acele lucruri care ar face acea nevoie realizabila. Sau care aduce implinire si fericire pe chipul persoanei iubite. Adica, daca vezi ca manifesta un interes anume si nu are suficienta incredere in sine pentru a-l exprima – chiar daca pe tine te calca pe nervi – sa ai atata putere interioara incat sa nu o opresti. Daca poti mai mult, vezi ce are nevoie si ajut-o sa descopere singura calea spre implinire. Daca partenerul tau are o pasiune pentru biciclete si chiar foloseste una, poate ca ar fi mai bine sa-l incurajezi sa participe la un cros, in loc sa te bosumfli geloasa ca o iubeste mai mult decat pe tine. Daca partenera ta te zapaceste vorbind sau trimitandu-ti mesaje, pe care masculinitatea ta te impiedica sa le parcurgi, poate ar fi mai bine sa o sprijini sa scrie o carte sau sa vorbeasca in public mai des. Greu, nu? E mai usor sa oprim, sa blocam, sa refuzam, sa taiam din radacina ce nu este in interesul nostru.

Unde este limita? Unde se opreste iubirea-daruire si cine face asta? Poti oferi, dar numai persoana careia i se ofera are dreptul sa decida daca o primeste sau nu. Poate sa nu stie ca ii este benefica, dar o poate afla prin comunicare si negociere. Oricum, ca un sistem sa mearga e nevoie ca toate rotitele sa se puna de acord sa functioneze.

Anunțuri

Ciocnirea…

Atunci când m-am hotărât să înfrunt realitatea şi să mă revărs în lumea aceasta, ei mi-au oferit un nume. Mi-au spus Carmina şi m-au lăsat libera în lume, m-au lăsat să aleg între două posibilităţi la fel de devastatoare şi periculoase. Aveam aşadar posibilitatea să mă las distrusa de lume sau să cuceresc lumea – singurele două variante ale celor care, mergând pe stradă, trăiesc reveria infinitului care-i înconjoară.

Am aşadar un nume… Un nume ce-mi camuflează culoarea ochilor, vibraţia corzilor vocale, fragilitatea gesturilor izolate şi abandonate lângă ceşti de cafea golite de semnificaţii, lângă cărţi uitate deschise, lângă oameni cărora n-am putut să le spun cât de recunoscătoare sunt pentru simplul fapt că i-am cunoscut şi că la un anumit moment s-au aflat lângă mine. Sunt uneori doar un tremurat absurd, doar o frică imensă. Sunt toate cuvintele mele, cele printate şi închise prin dosare, cele uitate prin ierarhia fişierelor din calculator, sunt toate semnificaţiile cuvintelor mele. Toate cuvintele mele sunt eu.

Şi iată cum sfârşitul apocaliptic al eului se apropie. Iată cum vin în viteză prăbuşindu-mă în ideea de tine, iată cum mă ciocnesc de ceea ce-ai fi fost în timp, o lume aparte, un univers izolat dar suficient de mulţumitor pentru mine, un univers în care să mă închid în timp şi să rămân o crisalidă pentru eternitate.


De la un timp încolo întunericul nu mai ajută la nimic…

De mult timp nu m-am mai gândit cât de importantă este noaptea pentru mine. Era o vreme când aveam pentru el aproape un cult, când apusul soarelui îmi aducea parcă ceva mai bun şi mai sănătos pentru mine. Acum nu-mi mai aduce nimic, absolut nimic, ba chiar mă face să cred că noaptea nu este altceva decât un timp care trece pe măsură ce eu îmi holbez ochii în lumina monitorului. O fi oare de rău că unele dintre cele mai vii amintiri ale mele sunt unele întunecate, adâncite în întunericul nopţii, scufundate în tăcerea care guvernează noaptea?

Reiau cumva gânduri trăite demult, în nopţi în care nu reuşeam să adorm din cauze copilăreşti, pentru că inima îmi bătea prea repede, pentru că ceva clocotea înăuntrul meu, pentru că la un moment dat telefonul ar fi vibrat şi asta, în contextul acela, ar fi însemnat ceva. Erau nişte nopţi atât de vii încât reuşeau să muşte din mine, să mă soarbă din realitatea acestei lumi. N-au reuşit să ducă însă la nimic bun, căci aşa cum reuşisem să scriu cândva (pe când încă mai aveam putere să spun ceva veritabil), după dragoste nu vine niciodată nimic bun decât, bineînţeles, mai puţină dragoste. Sau deloc. Şi oricât de mult s-ar strădui să ne predea la şcoală chestii de genul ăsta, sensul de evoluţie al timpului nu reuşeşte să-l anticipeze nimeni.

Astfel că nopţile cu parfum de fericire s-au dizolvat fără să înţeleg unde s-au dus, întunericul greu şi protector s-a ridicat fără să-l pot opri. Şi adevărul e că printre toate acestea era imposibil să nu se strecoare şi nişte clipe în care tot ceea ce este posibil şi imposibil în vieţile noastre se strânge la un loc, într-o singură noapte, şi lasă posibilitatea să se manifeste în voie. E imposibil ca apoi să nu rămâi devastata, să nu te întrebi, în singurătatea care urmează, la ce-ţi mai folosesc mâinile dacă nu poţi simţi cu ele fericirea palpabilă, la ce-ţi sunt bune buzele dacă nu mai reuşeşti să transmiţi cu ele mesaje care nu se pot pune în cuvinte.

Suntem săraci fără clipe prezente iar uneori amintirile nu ne ajută cu nimic, mai ales acestea venite din întunericul nopţii. Sunt ceea ce visez şi lucrul ăsta nu e un foarte mare avantaj pentru moment. Pentru că visez întuneric, mâini tremurânde, respiraţii întrerupte, o tăcere imensă. Şi visele astea nu duc nicăieri, nici timpul pare că nu mai duce nicăieri şi-s cumva revoltata că la şcoală au uitat să ne înveţe şi asta, că timpul uneori stă pe loc. Aşa ne-am fi permis şi noi o pauză de relaxare; cum nu o avem, stăm la pândă vânând fericirea care încă nu se vede dar pe care-o aşteptăm flămânzi. Timpul n-a luat-o încă din loc şi nici noaptea n-a trecut încă pentru a mă ridica din visele astea care mă definesc întru totul.