Something stupid like… memories.
Oare ce este amintirea? O umbra a unei povesti? O frantura de viata… Un dar sau un blestem? Ma tot gandesc ce este omul fara amintiri, cand insasi viata se cladeste din momente, pe care le imortalizam si le aruncam intr-un colt prafuit… De ce unele amintiri nu pot fi sterse, de ce nu putem selecta ce sa pastram mereu cu noi si ce nu?
Forta amintirii este incontestabila… este singura certitudine pentru mine… Rasfoind in coltul meu de amintiri, pret de minute in sir am fost transpusa dincolo de granitele timpului si am retrait experiente… zambet, lacrimi, emotie, teama, furie, o avalansa de trairi… Prezentul e prezent si e realitatea noastra, insa undeva in noi trecutul este mereu viu, trebuie doar sa se impiedice de stimulul potrivit care sa il reactiveze… si atunci… reinventezi masina timpului si calatoresti inapoi in tine… O experienta pozitiva sau nu, dupa caz.
Intreaga viata a unui om ajunge sa fie „depozitata” intr-o cutie de carton sau intr-un cufar, dupa disparitia sa… Etapele noastre de evo/involutie sunt surprinse in simboluri, care peste ani sunt percepute din ce in ce mai diferit si cu o intensitate infinit mai mare. Valoarea lor creste odata cu anii. Iar valoarea noastra se redefineste odata cu timpul.
Nu stiu ce este mai rau sa traiesti in trecut sau sa il renegi. Greu de judecat, greu de aplicat… Cand e vorba de amintiri, nu poti actiona radical. Te poti juca de-a amnezia, dar te minti pe tine si astfel ucizi o mica parte din tine.
Cum bine spunea Jean Paul Richter: „Amintirea e singurul rai din care nu putem fi izgoniţi”. Optimist personaj, dar daca e vorba de „o frantura de iad”, putem atunci dezerta?
Si cum „Amintirea e creaţie continuă”- Oscar Wilde, it kinda’ stays with you forever. Acest subiect are doar doua taishuri (bucurie versus tristete=> nostalgie versus depresie) si infinite directii… Un mic simbol al istoriei tale te poate purta oriunde in timp.
Pentru fiecare dintre noi exista momente in care ne oprim din galopul vietii cotidiene si privim inapoi, pentru ca apoi sa ne scuturam tacticos de orice emotie si sa ne continuam drumul.Din pacate nu putem alege ce sa pastram si ce nu.Nu prea exista solutii. In genere, binele vine odata cu raul, asa ca nu se poate fenta experienta ca intreg. Ghinion!
Amintirea ne defineste existenta, pentru ca apoi sa ne duca povestea mai departe, cat de mult, pana este data uitarii. Iar uitarea inseamna constientizarea si acceptarea unui „Ramas Bun”…
Realitate.
Exista momente in care simti cum viata ti se scurge din vene, iar tu esti prea amortit ca sa o opresti. Te simti mut, paralizat… nu te simti. Te transformi rapid intr-un spectator pasiv lipsit de vise. Mai palpaie in tine speranta, dar se lupta sa nu se stinga. Iar tu? Tu nu o ajuti deloc, pentru ca esti hipnotizat de propria drama, pe care o retraiesti continuu, ca pe un film prost, refuzand efectiv sa mergi mai departe.
Sunt momente in care te vezi pe tine si “nu ai puterea” sa-ti influentezi propriile acte. Cand esti sau pari prea slab, prea urat, prea gol pe dinauntru pentru a rectiona. Momente in care constientizezi incercarile vietii tale. In ele te pierzi si te impietresti. Clipe in care simti, cum, sus undeva, deasupra ta, cineva te priveste adanc in ochi, aratandu-ti continuu numai greselile si raul din viata ta. Si… te simti condamnat. Victima? Nu! Poate doar victima propriilor alegeri. Pentru ca nimic notabil in viata asta nu se intampla independent de vointa noastra. Poate doar boala si moartea…
Astepti tacut. Iti inunzi trupul si sufletul cu fumul greu de tigara. Ce astepti? Sa fii salvat? Nu vezi nici macar acum ca esti singur? Ca singurele doua maini, care te vor ajuta, sunt ale tale? Ca nimic din ce faci pentru lume, pentru oameni, nu conteaza? Iti vine sa strigi pana se crapa cerul… Dar nu… ramai mut. Ce rost are? Nici nu apuci sa traiesti si viata se stinge. Nici nu apuci sa constientizezi lumina familiei, ca o vezi cum paleste si te trezesti ca dispare… Da. Esti singur. Atat de singur incat, nici iubirea nu-ti mai poate desclesta fruntea, pentru ca esti de piatra, esti pierdut in propria mizerie si slabiciune.
Ce e frumos? Ce e frumos trece usor pe langa tine, fara sa te atinga sau infioare. Iti urmaresti gesturile ca simplu spectator, nu mai vezi nimic cunoscut, nimic din ce era, nimic din ce erai. Energie… Pasiune… Elan… Ambitie… Verticalitate… Unde sunt? Au devenit doar cuvinte… Semnificatia lor s-a ascuns undeva departe de orice logica sau sens. In urma lor ramane doar un “voice over” obosit, care iti pune zeci de intrebari. Desigur ca sunt doar momente… momente in care fugi, te cauti si poate… poate ca te regasesti intr-o alta forma. Pentru ca intotdeauna depinde de tine, nu-i asa? Trebuie doar sa te hotaresti ce vrei. Simplu? Chiar deloc… Sa fii propria minune, care se reinventeaza continuu.
Sau mai bine …NU!
Incepusem acest post de ceva vreme… si iata ca i-a venit si lui randul, mai bine mai tarziu, decat niciodata…
Cine a spus ca atunci cand exista sentimente merita sa dai totsi poate chiar ceva peste… cred ca era beat, naiv sau victima sigura. Daca dai tot, risti sa ramai fara nimic , iar noul „proprietar al tot-ului tau” s-ar putea sa uite ca existi.Nimanui nu-i va pasade tine asa cum meriti si daca ai impresia asta…ghinion…, asa ca ai grija si pastreaza ceva si pentru tine. Mentionez ca mai sus nu exista niciun fel de referire materiala, desi pentru multi si aceasta latura este expusa semnificativ in relatii.
Frumos cum, orb fiind, te arunci,te dai peste cap de trei ori ca sa il bucuri pe celalalt, pentru ca apoi sa ai o mica, MARE surpriza… sa constati cace inseamna pentru tine enorm,inseamna fix nimic pentru celalalt…
Totul se darama mai devreme sau mai tarziu,asa ca de ce sa alegi sa te expui? Ca sa ai ce sa pierzi? Ca sa alegi sa te lovesti de zidurile invizibile ale egocentrismului unora?
Iar pentru cei care inca mai cred in povesti cu printzi si printzese, in paradisul iubirii si intelegerii… NEWS FLASH, NU EXISTA! C’est foutu demult, inca din vremea unicornilor inaripati!Accepti sau alegi sa te minti singur constant.
Cand dai, dai, daisi iar dai la un moment dat….mai spui si STOP, totul are limite in viata asta… Iar daca mai ai si norocul sa dai peste un partener care iti insira epopee, „monumente” de vorbe goale si hipnotizante care iti spun FIX NIMICu’ve got it all…Nu cred ca exista cineva care vrea sa i se spuna exact ce vrea sa auda , fara vreo baza practica…. Sau daca cineva alege sa faca asta, o face inconstient.Vorba trebuie sa fie umbra faptei, nicidecum invers…
Dar NU, haideti sa vorbim vorbe!
Si ca sa fie perfect, cand ceva nu iesesau, mai rau, iese la suprafata contrar asteptarilor sau dorintelor si eforturilor… ne cade cerul in cap, drama noastra e cea mai dramaspargem, urlam, lovim, tunam, fulgeram, plangem oceane…. Hai, hai, ai dat de greu?… Nu ti-a spus nimeni ca lacrimile sunt pentru ingeri si copii?O lacrima nu sterge nimic, pe mine ma lasa rece de cele mai multe ori, iar cand episoadele sunt repetitive, deja… e mult prea mult… e ca o piesa de teatru ieftina sau o refulare a neputintei. E ok sa plangi, e uman, te descarci, dar nicidecum un lucru pe care sa il invoci tot timpul, nu este ceva cu care te mandresti… ci un ritual intim… care marcheaza momente… tragice, fericite… atunci intr-adevar au valoare lacrimile…
E asa trist sa pierzi tot
pentru ca nu stii sau esti incapabil sa apreciezi, pentru ca nu vezi, nu simti, NU ACTIONEZI… e usor sa te ascunzi in coltul tau de lume si sa arunci vina pe altiii, pe viata… e prea greu si solicitant, sa te uiti si in tine si sa vezi ca si tu gresesti.
Relatiile sunt un carusel halucinant de compromisuri dezamagiriacest lucru se datoreaza in mare parte pentru ca nu ne iubim noi pe noi suficient.Cineva imi spunea zilele trecute ca a invatat de la oameni ca o surpriza pentru cineva drag nu este intotdeauna cea mai buna idee, oamenii reactioneaza diferit sau NU reactioneaza nicidecum cum ne-am imagina noi.Demersul „safe” ar fi sa NU.facem surprize, am aflat si eu in cele din urma… traindu-mi propria experienta…nimeni nu merita, ceea ce stii sigur ca nimeni nu ti-ar face vreodata tie.
Ce am invatat de la subiectul de azi? Ca trebuie sa ne iubim pe noi insine mai mult, ca orice compromis are efecte secundare, ca viata e prea scurta ca sa ne investim timpul in persoanele nepotrivite, ca totul are o limita si un sfarsit,mai ales rabdarea si increderea… ca visul cateodata moare,se stinge, se reaprinde, insa pana la urma moare daca nu are pentru ce sa zboare.
Personaj fara poveste…
Ei? Niste trecatori prin viata.
Eu? Un copil indragostit de viata, dar care-ar insela-o pentru un anume el.
Povestea mea? Nu a avut timp sa inceapa.
Pentru ca mi-e imposibil sa-mi scriu singura povestea. Personaj principal… este un nimic fara decor, personaje secundare.
Iar povestea ce vreau eu sa o scriu este una de dragoste. Se cauta pereche.
Nu vreau decat ce mi se cuvine. Ce i se cuvine oricui. Jumatatea. A mea.
Auditii? Majoritatea au dat gres.Totul murea inainte sa inceapa. N-ajungeam la intriga. Nu era povestea pe care vroiam eu sa o scriu.
Eu sper.Si te astept.Si stiu ca intr-o zi o sa te plictisesti sa eziti, si ai sa vi, sa intregesti personajul principal. Pentru ca rolul asta se imparte la 2. Pentru ca atunci 1+1 vor da tot 1. Vom fi unul si acelasi.
Te astept cuminte, intr-un spatiu alb si gol. Astept ca o data cu venirea ta, sa prinda culoare, astept ca in urma ta sa apara decorurile si restul personajelor. Defapt, daca vrei, ele pot fi fictive. Te vreau doar pe tine sambure de adevar in povestea noastra.
Astept ca din mica mea sclipire sa faci o mare de lumina. Te astept pe tine.
Vreau o realitate care sa ma inspire, sa astern cerneala pe hartie, fara sa-mi doresc sa tai, sa sterg ceva sau sa rup file.
Pentru ca ea s-a saturat de pagini goale; dar e fericita. Pentru ca a invatat sa aiba incredere in presentimente.
Iar atunci…Expozitiunea ar suna altfel…
Ei? Niste trecatori prin viata.
Eu? Un copil indragostit de el. Un copil indragostit de povestea lor.
Moartea vieţii…
Întrebarea existenţială numărul 1: Banii sau viaţa?
Întrebarea existenţială numărul 2: Cum îţi sare muştarul? Unde este el localizat? De ce muştarul şi nu maioneza?
Concluzia existenţială care nu are legătură cu articolul: fotbalul a apărut pentru că doi băieţi au vrut acelaşi lucru. Cum îl desfiinţăm? Introducem încă o minge în teren.
Când cineva drag moare, tu începi să învii, să apreciezi altfel viaţa. Realizezi cât de aproape eşti de moarte în fiecare clipă?
Şi totuşi, nu poţi decât să diminuezi ocaziile unei morţi accidentale când nu eşti încă pregătit psihologic pentru ea. Pentru că până la urmă, mori. Şi nu poţi să faci absolut nimic să schimbi asta. Nemurire o fi, dar nu în lumea asta.
Vei renunţa la tot. Cei dragi îţi vor plânge dispariţia şi îşi vor aminti doar lucrurile plăcute. Dacă ai fost un ratat, pentru ei vei rămâne “săracul”…
Tot ce face omul în lumea aceasta este să îşi facă şederea mai plăcută şi mai confortabilă, pentru că nu ştie cu ce se va înfrunta dincolo de moarte. Nici măcar nu este sigur că există un dincolo.
Şi atunci care este sensul vieţii? Întrebarea aceasta şi-au pus-o toţi filosofii. Şi toţi au murit trişti pentru că nu ştiau încotro se îndreaptă.
Singurul lucru cert din viaţă este moartea. Dar ce face diferenţa? Oricum ai muri, finalitatea este aceeaşi. Însă şi oricum ai trăi, tot mori. Unele religii îţi vin în ajutor şi susţin că există viaţă după moartea aceasta, care este mult mai intensă. Şi ce rost are dacă eu îi las în urmă pe toţi pe care îi iubesc?
Este clar că viaţa nu ar exista fără moarte sau invers. Iar moartea, fiind ceva atât de important, trebuie să acorde vieţii o semnificaţie inifinit mai valoroasă. Viaţa trebuie să fie o comoară dacă dispariţia ei doare atât de tare.
Trăim o teoremă. Rezultatul este acelaşi cu infinite moduri de rezolvare. Singura definitorie este speranţa…ca atunci când vine moartea, nu se termină aici. Ne agăţăm de orice. Hristos a înviat. Poate o vom face şi noi.
Întrebarea face toţi banii.
Să îţi sară muştarul.
Moartea îi face pe oameni să trăiască…să iubească intens pentru că inconşient ştiu că subiectul este pe cale pe dispariţie.
Tu de câte ori faci un lucru, te gândeşti că ar putea să fie ultimul? Sincer? Sunt sigură că nu. Până te va lovi inevitabilul.
Sincer, toţi oameniide calitate pe care îi cunosc, au pierdut pe cineva foarte apropiat. Asta face calitatea? Nu…însă te determină să alegi ceva presus de moarte. Ceva ce nici măcar moartea nu îţi poate lua…crearea amintirii unui om care a făcut diferenţa.
Dacă mori mâine, ce îşi vor aminti oamenii de tine? Vei învia în sulfetele lor, puiule?
Scrisoare
Ora 22:48 , 05 Iunie , Strada Aleea Caminului , Bloc E4 , Etaj 2 , Apartamentul 29 ,
În mica camera a unei scriitoare cu putina experienta ,pe biroul prăfuit,o lampă aprinsă luminează foaia şi pixul său,deşi scrisorile au devenit de mult inutile,ea se pregătea să dea viaţă foii gălbejite.
Orizont Închis
Deseori m-am întrebat dacă însemnările mele au vreun rost în afară de acela de a-mi ţine companie în nopţile târzii, în care ploaia loveşte geamul şi eu strig cuvinte din frustrare,ce ricoşează precum stropii de apă,ce aş vrea ca ploaia să şteargă cicatricile,sa rupă măştile,dar cer prea mult.
De partea asta a ferestrei,o mică lume pararelă exisă în linişte.Un adevărat refugiu ,unde poverile sunt ridicate şi viitorul e incert ,cărţi şi foi,acestea sunt zidurile cetăţii mele,gândurile sunt armele iar sentimentele soldaţii.Dar afară zâmbete paralizate frâng tot ce-i frumos , viitorul e sumbru şi tot ce fac e fară rost.Vreau să rup cortina,vreau să fiu libera,nu normala,nu “fericita”.
Deseori simt cum tot ce mi-am dorit arde,iar vântul duce cenuşa, mult prea departe,tot ce-am vrut e libertate,gândul să zburde pe meleagurile lumii condus de inimă,am vrut să fiu iubita..doar această scrisoare poate stinge jarul din pieptul meu,căci flacăra s-a stins de mult,s-a pierdut între dorinţă,fum şi îndoială.
Eu am luptat cu fiecare fărâmă a sufletului meu,am strigat,am lovit şi tot ce am primit au fost lovituri sfărâmitoare,acestea sunt durerile mele sterile,regretele mele,ce dacă ar putea,ar ţâşni din pieptul meu.Eu am uitat să sper,am uitat să iubesc, am trăit pentru a iubi şi fantezia a rămas fantezie.
E rândul tău acum,să creşti aripi şi să zbori,să te lupţi cu nori,cu tine,cu cei cu priviri închegate,chiar şi cu cei ca mine,laşi şi resemnaţi.Toată viaţa am folosit cuvinte şi gânduri,n-am simţit,sunt pustie,goala în interior căci îmi vărs ultima zvâcnire în aceste rânduri.
Dar acum renunţ la mască,o imitaţie ieftină,renunţ la scutul meu,e ruginit şi mult prea greu,aşa că ies afară ,gata să întâmpin pietre şi săgeţi căci asta e destinul meu,doar o prevestitoare otrăvita,ce se hrăneşte cu speranţă,ce crede că totul va fi bine,ce îmi place să mă mai mint..
Mă semnez indiferenta.
Expeditor
O scriitoare prea tanara pentru toate astea.
05 Iunie
Ora 00:21 , Strada Aleea Caminului ,
Un plic vechi şi mâncat de timp coboară lin cu vântul de la etajul meu , scriitoarei spre trotuar,spre oricine,oricine are ochii să-l vadă.
Kmytsu's Blog 