Just another WordPress.com weblog

Archive for Octombrie, 2011

Story of a broken heart…

Ea? Ea era fata care candva adora sa stranga raze de soare intr-un borcan si in zilele ploioase sa le arunce prin jurul ei. Da, ii placea sa creada ca poate face asta.
Acum nu mai este ea, nu poate, refuza…
In fiecare zi este la fel. Se trezeste si sta putin in pat. Incearca sa-si demonstreze ca totul a fost un vis urat. Incearca sa-si dovedeasca cat de bine ii este… Dar se ridica din pat si se simte obosita. Se indreapta incet spre baie. Se uita in oglinda si isi spune ca nu este asa de rau… Isi da cu apa rece pe fata pentru ca stie ca o ajuta sa arate mai bine..cel putin asa crede ea. Mereu da drumul la apa inainte sa intre in cada ca sa fie potrivita. Isi da jos pijamaua si in timp ce apa curge se gandeste cat de mult ar vrea sa se duca tot impreuna cu apa si sapunul.
Se gandeste ce bine ar fi ca atunci cand te stergi cu prosopul sa iti stergi si sufletul…cum pe corp nu mai ramane apa asa sa nu mai ramana in tine suflet.
Dupa ce termina se duce in fata dulapului. De obicei statea sa se gandeasca cum va arata in fiecare zi dar nu, nu si acum. Acum pune mana pe ceva la intamplare. Inainte se interesa cum va fi vremea ca sa stie cum sa se imbrace dar nu, nu si acum. Acum nu mai simte nimic din exterior…Acum nu mai culege raze de soare ci trece neobservata printre ele.
Se duce in fata oglinzii si se uita adanc la ea. Deloc nu ii place sa nu se machieze dar o face… o face pentru ca stie ca daca are rimel nu va plange. Nu vrea sa se intinda si sa se uite lumea ciudat la ea.
Isi ia geanta care candva era preferata ei. Credea ca o reprezinta. Acum nu ii mai place. S-a stricat exact cand toata fiinta ei s-a transformat intr-un refuz. Acum nu-i mai place nimic…
Iese din casa sub pretextul ca se intalneste cu prietenele si mananca cu ele. Ai ei sunt incantati cand vad ca a inceput sa iasa din casa si nu mai plange. Dar ei nu stiu ca ea nu face asta.Si numai cand iese cu cineva mananca pentru ca singura nu poate si chiar uita.
In aproape fiecare zi cate un prieten ii spune :”timpul le vindeca pe toate”, „asta e, mergi mai departe” , „ti-a spus nu in fata. Ce mai vrei?”. Si ea le da dreptate si spune ca maine se va simti la fel de bine cum se simte el. Iarasi el… Unii sunt draguti cu ea si o alimenteaza cu sperante; ii povestesc prin ce au trecut ei si cum s-a rezolvat totul cu un final fericit. Altii sunt realisti si ii spun sa deschida ochii sa vada fericirea care trece pe langa ea pentru ca el nu merita.
Ea ce crede? Ea nu crede nimic. Ea ar vrea sa se culce si sa doarma cu zilele. Sa se trezeasca si sa nu-si mai aduca aminte nimic. Dar cum? Ea nu vrea. Asta e problema. Nu vrea un tot fara el. Nu vrea sa uite asa cum el a putut sa o faca. Nu vrea sa „nu mai vrea”.
Ea? Ea vrea sa adune iar raze de soare dar cum sa faca asta cand nu le mai vede? Cum sa faca asta cand este furtuna? Cum sa uite de data de 1 si de iarna cu el? Cum sa nu traiasca din nou iarna cu el? Cum sa faca toate astea cand isi aminteste ca si el a spus o data ” imi imaginez cum va fi fara…”?
Cum sa faca toate astea cand ea stie, simte cum e fara….

Eu aici,tu acolo…niciodata noi!

Anunțuri

La periferia gandirii

Era prea multa liniste in compartimentul micut al trenului…
Era atat de multa liniste incat imi puteam auzi chiar si cele mai ascunse ganduri. Imi auzeam respiratia si bataile accelerate ale inimii.

Aveam de parcurs un drum lung si mai ales, in splendoarea singuratatii, aveam de purtat o lunga discutie cu partea intunecata a fiintei mele.

Trenul mergea incet, fara nici cea mai mica intentie de a ajunge curand la destinatie. Nu vroia sa ma crute.

Trenul mergea tot mai incet. Oprea cuminte in fiecare gara a subconstientului meu … Curgea lin prin suburbiile gandirii mele firesc de umane… Sunt femeie!

“Sigur ca sunt!” Doar imi vad reflexia in fereastra compartimentului. E adevarat ca sunt palida si par pierduta…. Sunt, probabil … judecand dupa privelisetea de afara … Sunt pierduta in nicaieri, calatoresc singura cu trenul judecatii mele si mi-e grozav de rau.Am un atac de panica, la un momentdat… mi-o ia inima la galop si parca o si vad tranagand dupa ea locomotiva lenesa… totul se invarte in jur si imaginile se deruleaza cu o viteza enervant de mare… Apoi se asterne din nou linistea…

Fiindca nu pot sa citesc nimic din cartea care urma sa-mi fie camarad (nimic altceva decat cele cateva randuri dedicate pe prima pagina) ma incumet la o discutie cu jurnalul meu. Asadar, sa discutam… Spune tot…

Stiam c-o sa ma lase… De cand m-a vazut prima data plangand si nu mi-a sters lacrima de pe obraz. Stiam ca o sa-l las, de la prima minciuna spusa pentru care nu mi-a zis: iarta-ma! Stiam ca dragostea are termen de valabilitate din momentul in care clipele de fericire au devenit mai putine decat clipele monotone. STIAM! Dar am tacut si-am mers.

Am mers pana la capat de drum, pana la capat de putere, pana la capat de rabdare, pana la capat de iubire… Am mers cat am putut. Uneori la bratul lui, alteori in urma lui si acum m-am oprit. M-am oprit fiindca n-am mai avut putere. N-am mai avut rabdare. N-am mai avut incredere. N-am mai vrut sau n-am mai stiut ce vreau.
M-am oprit la o margine de drum si m-am vazut singura, speriata…

Dar in singurateatea mea, am reusit sa-mi ridic fruntea si sa n-o mai plec, chiar daca doare, chiar daca o sa doara multa vreme … O sa treaca, oricum. SI-AM SA INVING!

… ieri credeam in multe, azi nu mai cred in sclipirile din ochii copilului ascuns in spatele oricarui barbat, azi nu mai cred in batai de inima si pulsuri zvacnind, azi nu mai cred in nimeni, nu mai cred in nimic, azi n-am nevoie de vorbe pentru ca am nevoie de liniste si n-am nevoie de iubire pentru ca sunt plina de ura.