Just another WordPress.com weblog

COPILARIE

Neconditionare.

V-ati intrebat vreodata in cate feluri iubesc oamenii? Eu stiam doar de iubirea adevarata si cea parsiva. Am aflat de curand ca exista doua feluri de iubiri pe lumea asta: iubirea-raspuns si iubirea-daruire. Iubirea-raspuns este cea conditionata de asteptari si etichete: ”te iubesc, daca ma faci sa ma simt apreciata”, ”te iubesc, daca imi faci mancare” si exemplele pot continua. Iubirea-daruire este cea care depaseste limitele egoiste ale fiecarei persoane fata de partenerul sau. Iubirea-daruire este a identifica potentialul creator in partenerul tau si al dezvolta. Observi ca prietena ta are obiceiul sa-ti picteze peretii periodic, zicand ca nu e suficient de intim cuibusorul vostru de nebunii? Atunci incurajeaz-o sa-si exprime talentul artistic sau simtul estetic la un curs de pictura sau intr-o galerie personala. Bine, trebuie sa existe talent, dar cred ca ai inteles ce vreau sa spun. Ideea este de a observa acele lucruri care ii fac pe partenerii nostri sa infloreasca, sa se dezvolte, sa se elibereze, chiar daca asta inseamna sa o faca departe de noi. Oare putem? Oare avem atatea resurse interioare, incat sa acceptam ca fericirea iubitului/iubitei noastre este in alta parte, cu alte fiinte si in alte medii decat cel intim? Avem atatea resurse interioare incat sa acceptam ca fiecare are nevoie sa petreaca un timp alaturi de sine sau alte persoane? Reusim oare sa trecem peste nevoile noastre egoiste de genul: ”Ar trebui sa fie aici cu mine, nu prietenele ei!”, ”Ar trebui sa iesim in oras, in loc sa se uite la stupidul ala de meci!”. Dar, daca asta ii face fericiti, am fi capabili sa stam in calea fericirii lor? Cine suntem noi sa decidem asta? Si, se presupune ca iubirea este eliberatoare, inaltatoare, nu constrangatoare. Nu este un prizionerat in care fiecare are de castigat. Ar trebui sa fie o comuniune de nevoi si dorinte negociate si respectate de ambele parti.

Din pacate, foarte putini oameni reusesc sa-si activeze resursele, incat sa fie capabili sa daruiasca iubire in forma sa pura. In ziua de azi, majoritatea este bolnava de o iubire egoista, chinuitoare si dominatoare. Tu esti al meu, eu sunt a ta. Ne apartinem unul altuia, ca niste articole de imbracaminte si daca unul indrazneste sa desparta camasa de pantaloni, e vai si amar! Spuneam ca un astfel de ”sacrificiu” este realizat de foarte putini oameni. Aceia care reusesc asta sunt in deplina comuniune cu sursa interioara de iubire. Simt atat iubire in ei, incat dau pe dinafara, metaforic vorbind. Au atata iubire incat trebuie sa dea si celorlalti. De ce? Pentru ca altfel, s-ar intoxica sufleteste. Dar si pentru ca daruirea iubirii ii innobileaza.

Dar, de unde vine atata iubire? Si, cine ar fi capabil de asa ceva? Este ceva real sau este doar o filozofeala? Cine a experimentat iubirea divina stie despre ce vorbesc. Este acea iubire care ti se ofera numai in contact cu Creatorul sau Universul, in functie de ce crede fiecare. Cei care sunt atei, pot simti ca iubirea celorlalti ii alimenteaza si atunci reusesc sa stabileasca un circuit deschis cu cei din jurul lor. Sau daca in familie li s-a oferit suficienta iubire, atunci sunt capabili sa recreeze acest mecanism pe tot parcursul vietii. Practic, doar daca ti se ofera, poti sa dai. Doar daca ”rezervoarele” iti sunt bine alimentate si prin tine circula un flux continuu de iubire…E greu! Stiu! Si eu simt la fel!

Obisnuiti sa vedem conditionarea peste tot in lumea noastra, cand apare daruirea nu o mai recunoastem. Ni se pare ca ascunde ceva rau intentionat sau face cinste doar celui care o ofera. Peste tot: acasa, la scoala, intre rude, prieteni si colegi cerem si oferim ceva, ne asteptam sa primim daca am oferit sau nu oferim decat daca primim. Sistemul este atat de bine pus la punct incat a devenit un excelent stil de viata!

Recunosc, dupa ce am aflat despre iubirea neconditionata, am fost pusa in incurcatura. Am sau nu resurse? Cand e bine sa dai neconditionat? Cand celalalt cere sau cand nu? Sa continui sa dai , desi celalalt nu simte nevoia sau nu stie ca o are, se numeste neconditionare sau abuz?

Ametita de atatea intrebari, m-am oprit la o singura idee, pe care am aplicat-o in propria viata: a iubi neconditionat inseamna a fi atat de mult deasupra nevoilor tale personale sau, mai pe romaneste, a observa si nevoile celorlalti. Sa participi, sa imbunatatesti, sa scoti in evidenta, sa amplifici acele lucruri care ar face acea nevoie realizabila. Sau care aduce implinire si fericire pe chipul persoanei iubite. Adica, daca vezi ca manifesta un interes anume si nu are suficienta incredere in sine pentru a-l exprima – chiar daca pe tine te calca pe nervi – sa ai atata putere interioara incat sa nu o opresti. Daca poti mai mult, vezi ce are nevoie si ajut-o sa descopere singura calea spre implinire. Daca partenerul tau are o pasiune pentru biciclete si chiar foloseste una, poate ca ar fi mai bine sa-l incurajezi sa participe la un cros, in loc sa te bosumfli geloasa ca o iubeste mai mult decat pe tine. Daca partenera ta te zapaceste vorbind sau trimitandu-ti mesaje, pe care masculinitatea ta te impiedica sa le parcurgi, poate ar fi mai bine sa o sprijini sa scrie o carte sau sa vorbeasca in public mai des. Greu, nu? E mai usor sa oprim, sa blocam, sa refuzam, sa taiam din radacina ce nu este in interesul nostru.

Unde este limita? Unde se opreste iubirea-daruire si cine face asta? Poti oferi, dar numai persoana careia i se ofera are dreptul sa decida daca o primeste sau nu. Poate sa nu stie ca ii este benefica, dar o poate afla prin comunicare si negociere. Oricum, ca un sistem sa mearga e nevoie ca toate rotitele sa se puna de acord sa functioneze.

Anunțuri

De la un timp încolo întunericul nu mai ajută la nimic…

De mult timp nu m-am mai gândit cât de importantă este noaptea pentru mine. Era o vreme când aveam pentru el aproape un cult, când apusul soarelui îmi aducea parcă ceva mai bun şi mai sănătos pentru mine. Acum nu-mi mai aduce nimic, absolut nimic, ba chiar mă face să cred că noaptea nu este altceva decât un timp care trece pe măsură ce eu îmi holbez ochii în lumina monitorului. O fi oare de rău că unele dintre cele mai vii amintiri ale mele sunt unele întunecate, adâncite în întunericul nopţii, scufundate în tăcerea care guvernează noaptea?

Reiau cumva gânduri trăite demult, în nopţi în care nu reuşeam să adorm din cauze copilăreşti, pentru că inima îmi bătea prea repede, pentru că ceva clocotea înăuntrul meu, pentru că la un moment dat telefonul ar fi vibrat şi asta, în contextul acela, ar fi însemnat ceva. Erau nişte nopţi atât de vii încât reuşeau să muşte din mine, să mă soarbă din realitatea acestei lumi. N-au reuşit să ducă însă la nimic bun, căci aşa cum reuşisem să scriu cândva (pe când încă mai aveam putere să spun ceva veritabil), după dragoste nu vine niciodată nimic bun decât, bineînţeles, mai puţină dragoste. Sau deloc. Şi oricât de mult s-ar strădui să ne predea la şcoală chestii de genul ăsta, sensul de evoluţie al timpului nu reuşeşte să-l anticipeze nimeni.

Astfel că nopţile cu parfum de fericire s-au dizolvat fără să înţeleg unde s-au dus, întunericul greu şi protector s-a ridicat fără să-l pot opri. Şi adevărul e că printre toate acestea era imposibil să nu se strecoare şi nişte clipe în care tot ceea ce este posibil şi imposibil în vieţile noastre se strânge la un loc, într-o singură noapte, şi lasă posibilitatea să se manifeste în voie. E imposibil ca apoi să nu rămâi devastata, să nu te întrebi, în singurătatea care urmează, la ce-ţi mai folosesc mâinile dacă nu poţi simţi cu ele fericirea palpabilă, la ce-ţi sunt bune buzele dacă nu mai reuşeşti să transmiţi cu ele mesaje care nu se pot pune în cuvinte.

Suntem săraci fără clipe prezente iar uneori amintirile nu ne ajută cu nimic, mai ales acestea venite din întunericul nopţii. Sunt ceea ce visez şi lucrul ăsta nu e un foarte mare avantaj pentru moment. Pentru că visez întuneric, mâini tremurânde, respiraţii întrerupte, o tăcere imensă. Şi visele astea nu duc nicăieri, nici timpul pare că nu mai duce nicăieri şi-s cumva revoltata că la şcoală au uitat să ne înveţe şi asta, că timpul uneori stă pe loc. Aşa ne-am fi permis şi noi o pauză de relaxare; cum nu o avem, stăm la pândă vânând fericirea care încă nu se vede dar pe care-o aşteptăm flămânzi. Timpul n-a luat-o încă din loc şi nici noaptea n-a trecut încă pentru a mă ridica din visele astea care mă definesc întru totul.


Inca putin…

Mi-am dat seama, după cam un an, cum e să dormi frumos. Poate că este o exprimare cam ciudată – a dormi frumos, însă mi se pare cea mai potrivită. La naiba cu toate insomniile şi acele vise rare ce vin să-mi spună un adevăr de care eu am ajuns să fiu conştienta. A dormi frumos mi se pare a fi acel act prin care îţi poţi aşeza capul pe umărul cuiva – indiferent dacă asta are vreo conotaţie exterioară acestui fapt, spre care ne simţim tentaţi să ne îndreptăm – să-i poţi simţi căldura pielii şi pulsul simbolizându-i viaţa. Aproape că am uitat cum e să fii fericita, cum e să te bucuri atunci când nu eşti singura. Mi-era aproape imposibil când ultimul an nu mi-am văzut decât propria singurătate şi nevoia execrabilă de a oferi ceva… probabil iubire. Însă am reuşit să deţin un adevăr tulburător: nu pot oferi decât atunci când inima îmi este constrânsă. Cât de curând simt că am să fiu nevoita să vorbesc; nevoia a venit deja, multe din ocazii mi-au bătut la uşă. De ce să tac dacă am ajuns să fiu conştient că altfel nu se poate? ACEST ADEVĂR SE AFLĂ ÎN MINE ŞI NU ARE NICIUN ROST SĂ LUPT ÎMPOTRIVA LUI. Oricum momentele mele de inconştienţă mă dau de gol…

E bine să ai pe cineva însă nu îmi doresc pe oricine. Mie trebuie să mi se aprindă beculeţele, să văd că există posibilităţi. Eu prefer să dau foc şi să se consume în 5 minute – frumos, decât să ardă în continuu, fără oprire, chinuindu-mă să sting focul ăsta obsedant. De aceea e mai bine să te arunci în prăpastie decât să te plimbi în continuu pe marginea ei. Nu pot fi fericita decât trăindu-mi cu adevărat clipa, clipa pe care o preţuiesc. Mâna mea te caută noaptea sub pernă… Da, n-am să te pot uita… Ce mi se pare însă mult mai rău este faptul că aproape am ajuns să te văd în toate persoanele cu care interacţionez şi aproape îmi vine să nu mai refuz nimic. Dar eu îmi caut prăpastia mea… Sunt încă mulţi, destui, cei care îmi pot deschide drumuri. Ştiu însă acum că n-am să mă pot calma… Viaţa mea aşa trebuie să fie… Nu este nicio resemnare ci doar propria mea acceptare…


Povestea vietii ei…

De la o vreme vă tot spun poveşti pe blog, pe unde adevărate, pe unde inventate, dar poveşti.Poate pentru că poveştile se leagă în mintea mea cu ceva cald şi frumos, poate pentru că poveştile-s mai inofensive decît orice realitate, dar sunt poveşti.

Şi azi nu va fi o excepţie. De cînd i-am citit rîndurile scurte într-un caiet mi-e milă de dînsa. Ea se înţelegea mai bine cu alţii decît cu sine. Era suficient de firavă ca să meargă unde o duce vîntul, dar i se întîmpla să fie şi atît de robustă că putea răsturna viaţa-şi peste cap dintr-o privire.

Nu-i înţelegeam pînă la urmă deciziile şi gesturile, poate pentru că nu le înţelegea nici ea.Pentru cei adevăraţi încerca să se transforme într-o amintire dulce. Pentru cei întîmplători se arăta adevărată.

Era o contradicţie totală fata aia cu chip de înger, care te încorda de parcă te-ar paşte un pericol în preajma ei. Cu acţiuni fatale şi gînduri necreştine.. toate adunate în nişte ochi atît de sinceri şi mîhniţi de parcă ar cunoaşte toate tainele lumii.

Ştia parcă toate rosturile, în afară de unul – al său.Se vedea în locul oricui pe lumea asta, numai nu al său. Pentru că nu-l ştia.Mereu părea imposibilă şi totuşi reală. Ştia că visele NU POT MURI şi tot încerca să le înăbuşe.Atît de plină de viaţă şi atît de smeritA, stranie, imposibilă.

Scria în caiet. În caiet îşi vedea de rostul şi locul său în viaţă. Le ştia pe toate scrise negru pe alb (sau poate alb pe negru).În realitate nu ştia nimic. Nu ştia unde merge şi în special de ce. Sau poate ştia. Era obişnuită, stranie şi imposibilă.Ce va urma ştie doar ea.. deşi nu ştie nimeni.


Un vis , un inceput , o raza de soare…

Stau si ma gandesc uneori ce scurta e viata unui om! Viata fiecaruia e precum o stea. Inceputul e cand apare pe cer, cand straluceste precum un soare pe cerul senin ori innorat, iar maturitatea cand incet se topeste, dispare neajutorata precum palpairea unei lumanari. Dar parca mai frumos e cand straluceste, cand are putere, acea parte a vietii numita copilarie.

Nu e om cel ce o data in viata sa nu a stiut ce inseamna sa fii copil, nu a facut lucruri specifice copilariei si nu a stiut sa pretuiasca scumpa sa copilarie!

Copilaria se caracterizeaza prin jocuri, zambete, zile de sarbatoare si…soare.

Pentru fiecare copil, zilele de sarbatoare sunt un mic colt de Rai. Atunci toti prichindeii se intalnesc cu alti tanci de seama lor, merg de mana cu bunicuta la biserica si afla ce inseamna surasul.

De Craciun, in fiecare an impodobesc bradul. Puzderii de stele si stelute atarna gingas pe ramurile verzi. Globuri de cristal, ghirlande colorate… parca toate imi indulcesc viata. Varful in fiecare an este impodobit cu un inger, un inger superb cu cativa crini in mana. Intotdeauna m-a fermecat, poate cu lacrimile sale precum o perla, sau cu zambetul sau unic.

Si Pastele este o sarbatoare pretuita. Ea este caracterizata prin prospetime si inviere. La biserica mii de oameni aprind lumanari ce danseaza feeric. Se aduc oua rosii si se ciocnesc cu veselie:
– Hristos a inviat!
– Adevarat a inviat!

In fiecare an, de Pasti, privesc apusul fermecator. Parca se scurge domol intr-o
calimara, iar apoi natura il picteaza din nou ca un zeu pe cerul senin.

Toti copiii intampina veseli Pastele. Doar el aduce primavara si, cu ea, soarele ce ne incalzeste.

In Padurea Argintului, un loc fermecator datorita frumusetilor sale, este un lac de cristale. In caldura soarelui nuferi de aur se rasfata.

Aceasta padure de basm este locul meu de joaca. Razele soarelui scapatau prin frunzisul des. Era parca un vis.

Reteta pentru o copilarie frumoasa: se pune o raza de soare, o petala de trandafir, o stea stralucitoare, o picatura de ploaie, cativa fulgi de nea, un curcubeu, un camp inverzit, o mare nesfarsita, cantecul duios al mamei, vorba inteleapta a bunicii, apoi se amesteca totul cu zambetul tau cristalin!

Zambetul copilului e primul sau succes.