Just another WordPress.com weblog

pretuieste

Neconditionare.

V-ati intrebat vreodata in cate feluri iubesc oamenii? Eu stiam doar de iubirea adevarata si cea parsiva. Am aflat de curand ca exista doua feluri de iubiri pe lumea asta: iubirea-raspuns si iubirea-daruire. Iubirea-raspuns este cea conditionata de asteptari si etichete: ”te iubesc, daca ma faci sa ma simt apreciata”, ”te iubesc, daca imi faci mancare” si exemplele pot continua. Iubirea-daruire este cea care depaseste limitele egoiste ale fiecarei persoane fata de partenerul sau. Iubirea-daruire este a identifica potentialul creator in partenerul tau si al dezvolta. Observi ca prietena ta are obiceiul sa-ti picteze peretii periodic, zicand ca nu e suficient de intim cuibusorul vostru de nebunii? Atunci incurajeaz-o sa-si exprime talentul artistic sau simtul estetic la un curs de pictura sau intr-o galerie personala. Bine, trebuie sa existe talent, dar cred ca ai inteles ce vreau sa spun. Ideea este de a observa acele lucruri care ii fac pe partenerii nostri sa infloreasca, sa se dezvolte, sa se elibereze, chiar daca asta inseamna sa o faca departe de noi. Oare putem? Oare avem atatea resurse interioare, incat sa acceptam ca fericirea iubitului/iubitei noastre este in alta parte, cu alte fiinte si in alte medii decat cel intim? Avem atatea resurse interioare incat sa acceptam ca fiecare are nevoie sa petreaca un timp alaturi de sine sau alte persoane? Reusim oare sa trecem peste nevoile noastre egoiste de genul: ”Ar trebui sa fie aici cu mine, nu prietenele ei!”, ”Ar trebui sa iesim in oras, in loc sa se uite la stupidul ala de meci!”. Dar, daca asta ii face fericiti, am fi capabili sa stam in calea fericirii lor? Cine suntem noi sa decidem asta? Si, se presupune ca iubirea este eliberatoare, inaltatoare, nu constrangatoare. Nu este un prizionerat in care fiecare are de castigat. Ar trebui sa fie o comuniune de nevoi si dorinte negociate si respectate de ambele parti.

Din pacate, foarte putini oameni reusesc sa-si activeze resursele, incat sa fie capabili sa daruiasca iubire in forma sa pura. In ziua de azi, majoritatea este bolnava de o iubire egoista, chinuitoare si dominatoare. Tu esti al meu, eu sunt a ta. Ne apartinem unul altuia, ca niste articole de imbracaminte si daca unul indrazneste sa desparta camasa de pantaloni, e vai si amar! Spuneam ca un astfel de ”sacrificiu” este realizat de foarte putini oameni. Aceia care reusesc asta sunt in deplina comuniune cu sursa interioara de iubire. Simt atat iubire in ei, incat dau pe dinafara, metaforic vorbind. Au atata iubire incat trebuie sa dea si celorlalti. De ce? Pentru ca altfel, s-ar intoxica sufleteste. Dar si pentru ca daruirea iubirii ii innobileaza.

Dar, de unde vine atata iubire? Si, cine ar fi capabil de asa ceva? Este ceva real sau este doar o filozofeala? Cine a experimentat iubirea divina stie despre ce vorbesc. Este acea iubire care ti se ofera numai in contact cu Creatorul sau Universul, in functie de ce crede fiecare. Cei care sunt atei, pot simti ca iubirea celorlalti ii alimenteaza si atunci reusesc sa stabileasca un circuit deschis cu cei din jurul lor. Sau daca in familie li s-a oferit suficienta iubire, atunci sunt capabili sa recreeze acest mecanism pe tot parcursul vietii. Practic, doar daca ti se ofera, poti sa dai. Doar daca ”rezervoarele” iti sunt bine alimentate si prin tine circula un flux continuu de iubire…E greu! Stiu! Si eu simt la fel!

Obisnuiti sa vedem conditionarea peste tot in lumea noastra, cand apare daruirea nu o mai recunoastem. Ni se pare ca ascunde ceva rau intentionat sau face cinste doar celui care o ofera. Peste tot: acasa, la scoala, intre rude, prieteni si colegi cerem si oferim ceva, ne asteptam sa primim daca am oferit sau nu oferim decat daca primim. Sistemul este atat de bine pus la punct incat a devenit un excelent stil de viata!

Recunosc, dupa ce am aflat despre iubirea neconditionata, am fost pusa in incurcatura. Am sau nu resurse? Cand e bine sa dai neconditionat? Cand celalalt cere sau cand nu? Sa continui sa dai , desi celalalt nu simte nevoia sau nu stie ca o are, se numeste neconditionare sau abuz?

Ametita de atatea intrebari, m-am oprit la o singura idee, pe care am aplicat-o in propria viata: a iubi neconditionat inseamna a fi atat de mult deasupra nevoilor tale personale sau, mai pe romaneste, a observa si nevoile celorlalti. Sa participi, sa imbunatatesti, sa scoti in evidenta, sa amplifici acele lucruri care ar face acea nevoie realizabila. Sau care aduce implinire si fericire pe chipul persoanei iubite. Adica, daca vezi ca manifesta un interes anume si nu are suficienta incredere in sine pentru a-l exprima – chiar daca pe tine te calca pe nervi – sa ai atata putere interioara incat sa nu o opresti. Daca poti mai mult, vezi ce are nevoie si ajut-o sa descopere singura calea spre implinire. Daca partenerul tau are o pasiune pentru biciclete si chiar foloseste una, poate ca ar fi mai bine sa-l incurajezi sa participe la un cros, in loc sa te bosumfli geloasa ca o iubeste mai mult decat pe tine. Daca partenera ta te zapaceste vorbind sau trimitandu-ti mesaje, pe care masculinitatea ta te impiedica sa le parcurgi, poate ar fi mai bine sa o sprijini sa scrie o carte sau sa vorbeasca in public mai des. Greu, nu? E mai usor sa oprim, sa blocam, sa refuzam, sa taiam din radacina ce nu este in interesul nostru.

Unde este limita? Unde se opreste iubirea-daruire si cine face asta? Poti oferi, dar numai persoana careia i se ofera are dreptul sa decida daca o primeste sau nu. Poate sa nu stie ca ii este benefica, dar o poate afla prin comunicare si negociere. Oricum, ca un sistem sa mearga e nevoie ca toate rotitele sa se puna de acord sa functioneze.


De la un timp încolo întunericul nu mai ajută la nimic…

De mult timp nu m-am mai gândit cât de importantă este noaptea pentru mine. Era o vreme când aveam pentru el aproape un cult, când apusul soarelui îmi aducea parcă ceva mai bun şi mai sănătos pentru mine. Acum nu-mi mai aduce nimic, absolut nimic, ba chiar mă face să cred că noaptea nu este altceva decât un timp care trece pe măsură ce eu îmi holbez ochii în lumina monitorului. O fi oare de rău că unele dintre cele mai vii amintiri ale mele sunt unele întunecate, adâncite în întunericul nopţii, scufundate în tăcerea care guvernează noaptea?

Reiau cumva gânduri trăite demult, în nopţi în care nu reuşeam să adorm din cauze copilăreşti, pentru că inima îmi bătea prea repede, pentru că ceva clocotea înăuntrul meu, pentru că la un moment dat telefonul ar fi vibrat şi asta, în contextul acela, ar fi însemnat ceva. Erau nişte nopţi atât de vii încât reuşeau să muşte din mine, să mă soarbă din realitatea acestei lumi. N-au reuşit să ducă însă la nimic bun, căci aşa cum reuşisem să scriu cândva (pe când încă mai aveam putere să spun ceva veritabil), după dragoste nu vine niciodată nimic bun decât, bineînţeles, mai puţină dragoste. Sau deloc. Şi oricât de mult s-ar strădui să ne predea la şcoală chestii de genul ăsta, sensul de evoluţie al timpului nu reuşeşte să-l anticipeze nimeni.

Astfel că nopţile cu parfum de fericire s-au dizolvat fără să înţeleg unde s-au dus, întunericul greu şi protector s-a ridicat fără să-l pot opri. Şi adevărul e că printre toate acestea era imposibil să nu se strecoare şi nişte clipe în care tot ceea ce este posibil şi imposibil în vieţile noastre se strânge la un loc, într-o singură noapte, şi lasă posibilitatea să se manifeste în voie. E imposibil ca apoi să nu rămâi devastata, să nu te întrebi, în singurătatea care urmează, la ce-ţi mai folosesc mâinile dacă nu poţi simţi cu ele fericirea palpabilă, la ce-ţi sunt bune buzele dacă nu mai reuşeşti să transmiţi cu ele mesaje care nu se pot pune în cuvinte.

Suntem săraci fără clipe prezente iar uneori amintirile nu ne ajută cu nimic, mai ales acestea venite din întunericul nopţii. Sunt ceea ce visez şi lucrul ăsta nu e un foarte mare avantaj pentru moment. Pentru că visez întuneric, mâini tremurânde, respiraţii întrerupte, o tăcere imensă. Şi visele astea nu duc nicăieri, nici timpul pare că nu mai duce nicăieri şi-s cumva revoltata că la şcoală au uitat să ne înveţe şi asta, că timpul uneori stă pe loc. Aşa ne-am fi permis şi noi o pauză de relaxare; cum nu o avem, stăm la pândă vânând fericirea care încă nu se vede dar pe care-o aşteptăm flămânzi. Timpul n-a luat-o încă din loc şi nici noaptea n-a trecut încă pentru a mă ridica din visele astea care mă definesc întru totul.


Urcând treptele uitării…

Până la lăsarea întunericului, din zeiţa pe care el însuşi o diviniza, reuşise s-o transforme într-o mică şi neînsemnată broască râioasă, refuzandu-i orice şansă de a-şi revizui comportamentul. Aruncându-i sufletul într-un sertar căruia i-a pus lacăt, şi-a ascuns greşelile pe fundul unei sticle pe care-a aruncat-o în mare, în speranţa că astfel, va avea conştiinţa curată. Nu voia decât s-o uite, dar înainte de toate, să se răzbune, judecând-o ca şi cum nu ar cunoaşte-o. Nici pentru o clipă nu şi-ar fi imaginat că ea poate suferise de 10 ori mai mult decât el, sau că vreodată ar putea fi pus în situaţia ei.

Lăsându-se orbit de orgoliu şi uitând în totalitate de Dumnezeu, nu s-a lăsat înduioşat de inocenţa fetei care-l implora cu toată fiinţa ei s-o ierte, să-i mai acorde încă o şansa. Iertare? Cum putea el s-o ierte după ce i-a călcat orgoliul în picioare? Deşi sufletu-i era întreg, inima perfectă, prinţul nostru era devastat. Şi doar din cauza faptului că-i era ruşine cu ea. N-a iertat-o niciodată. A aruncat la gunoi toate amintirile lor. Pozelor le-a dat foc, împrăştiind cenuşa lor în văzduh. Credea că aşa o va alunga din viaţa lui.

Şi totuşi o iubea, şi ar fi dat orice pentru a fi iar iubita lui…dar timpul nu-l putea da înapoi. Tristeţea a mascat-o cu fond de ten, pentru ca ea să nu-şi dea seama că de fapt, fiecare cuvânt pe care i-l spunea, îl durea. Când ea şi-a cerut lucrurile uitate la el, i-a zis că i le aruncase, aşa cum credea că ea aruncase tot ce simţea pentru el. Apoi i-a cerşit timpul petrecut împreună. Ştia că n-avea cum să i-l înapoieze, dar el insista cu disperare, reproşându-i că i-a distrus o parte din viaţă. „Eşti sigur de ceea ce-mi ceri?” i-a zis fata. „Poţi tu să-mi dai timpul înapoi? Dă-mi-l până în ziua în care ne-am cunoscut, să ştiu să nu merg pe cărarea fatidică, ci să păcălesc soarta.”. „Nimic nu va mai fi la fel..” repezind-o, i-a zis „Nici nu vreau asta, vreau doar să ieşi din viaţa mea, să nu te mai văd niciodată!” „Pentru ultima dată te întreb, eşti sigur?” „Absolut!”

În momentul acela i-a întins o cutiuţă, pe care deschizând-o şi-a recuperat tot timpul pe care l-au petrecut impreuna. De data aceasta, el nu mai urmează calea care înainte i-a fost fatală.. La răscruce de drumuri, el alege calea cea scurtă, ocoleşte destinul, şi ajungând la capătul drumului, întâlneşte o fată cu chip de înger. Era atât de pură…vocea ei se asemăna cu cel mai fin cântec de păsărele, mângâierea ei era atât de tandră, şi parcă-ţi vindeca toate rănile doar atingându-te, privirea ei pătrundea până în adâncul sufletului tău, iar sărutul ei era atât de dulce. A fost îndeajuns să-i zâmbească pentru ca el să se îndrăgostească fără scăpare de această fantasmă. Era tot ce şi-a dorit el vreodată.

„Cu siguranţă, nimic nu va mai fi ca înainte” şi-a spus în sinea lui. A luat-o de mână, zburând împreună înspre soare… Dar aripile lui s-au topit, căzând în neant. A început să urle din toate puterile „Nu mă lăsa aici, ajută-mă! Vino şi ridică-mă-nspre cer! Nu mă părăsi!”, iar ea, răspunzându-i, i-a zis: „La fel ţi-a cerut şi Ea, şi totuşi ai părăsit-o. Te-a implorat, te-a rugat… Ar fi făcut orice ca să-ţi fie ŢIE bine! Iar tu…? I-ai spulberat toate visele, i-ai nimicit sufletul, viaţa… Dar s-a ridicat, şi-a adunat sufletul bucată cu bucată, l-a reîntregit. Ea te-ar fi ridicat, pentru ca iubirea ce-o simţea pentru tine era mai presus de orice. Chiar dacă micuţa fetiţă din ea, cu acea curiozitate a ei imensă, a făcut-o să îţi greşească, ea te iubea… Ţi-a dat aripile ei să poţi zbura… Dar tu le-ai refuzat în momentul în care n-ai vrut s-o asculţi şi s-o ierţi.”
Iar el căzuse, innecându-se printre regrete şi neputinţă…


Despre femei…

Va mai amintiti voi postul acela cu dece iubim barbatii in care sunt multe argumente (cei drept cam ironice) https://kmytsu.wordpress.com/2010/08/25/de-ce-iubim-barbatii/ am gasit o chestie draguta pe net despre femei nu sunt la fel de multe ca la barbati dar este esentialul si asta cred ca e cel mai important …

Puternică sunt azi, mâine răzbunătoare
Aşa că fugi de mine când sunt ca o scânteie,
Şi chiar de slabă sunt şi plâng fără-ncetare
Eu sunt şi voi rămâne tot femeie… [Anna Panovici]

Pe fiecare femeie flutura un steag al escaladei umane. [Ionut Caragea]

Nicio femeie nu seamănă cu alta.[Mihail Drumeş]

Intuitia este o calitate a femeii care o ajuta sa-si contrazica barbatul inainte ca acesta sa apuce sa deschida gura.

Femeia e forţa motrice a vieţii. Bărbatul e doar cheia de contact. [Valeriu Butulescu]

Femeia e un alfabet
Pe care îl înveţi încet
Şi-l uiţi – deşi nu-ţi prea convine –
Exact când îl cunoşti mai bine. [Mircea Trifu]

Pe o femeie o cucereşti uşor, dar o păstrezi greu.[Mihail Drumeş]

Eu sunt femeie, şi sunt ca şi pustiul
Pot să sufoc, şi pot să-ţi ard privirea,
Şi pot sa fiu şi apa, atunci când îţi e sete
Dar să nu mă bei, de vrei să simţi iubirea.[Anna Panovici]

Dacă n-aş avea sentimente, aş putea deveni cea mai inteligentă femeie de pe pământ. [Anais Nin]

Eu sunt femie, mai pot şi ajuta
Pot să gasesc răspuns, când cineva mă-ntreabă,
Fiind femeie multe aş putea…
Dar sunt femeie, şi pot să fiu şi slabă… [Anna Panovici]

O femeie este o mască a lui Dumnezeu. [Aurel Dumitraşcu]

Numai acolo unde femeia poarta val te arde dorinta de a-i citi chipul. [ Antoine de Saint Exupery]

Nu te naşti femeie: devii. [Simone de Beauvoir]

Femeia este iubita asa cum e iubita muzica, e iubit luxul. Este spirituala sau este sentimentala si este dorita. Dar ceea ce ea crede, ceea ce simte, ceea ce poarta in gand… nu intereseaza pe nimeni. [Antoine de Saint Exupery]

Femeia nu este catusi de putin inferioara barbatului, in afara lipsei de putere. [Xenofon]

Femeile sunt al doilea mare mister al omenirii. [Anne Rice]

Toate popoarele civilizate au respectat femeia. [Jean Jacques Rousseau]

Când o femeie tace, priveşte ce spun ochii ei!…

Eu sunt femeie, şi mint fară să vreau
Şi fac orice pentru a cuceri
Pot într-o clipă sufletul să-ţi iau
Eu sunt femeie, iubesc şi pot urî… [Anna Panovici]

Sa nu lasi niciodata singura o femeie care te doreste. [Nikos Kazantzakis]

Fiecare femeie ar trebui sa foloseasca ce a primit de la „Mama Natura” inainte ca „Tatal Timp” sa i le ceara inapoi. (Laurence J. Peter)

Acum as vrea sa-mi spuneti si mie intr-un comentariu sau pe mess daca nu vreti sa expuneti tuturor in care sa imi spuneti si mie dece iubiti femeile?


De ce scriem?

Stateam dumica pe geam in sala de muzica asteptand sa se stranga lumea pentru repetitiile de la stev si mi-au venit niste intrebari in cap ce-i drept unii ar zice ca sunt normale cum zic eu altii nu, dar asta ramane la aprecierea fiecaruia si totusi…

De ce scriem?De ce compunem?De unde au luat nastere atatea creatii?Care e motivarea noastra?

Creatia se naste din iubire,din ura sau din ambitie.Opera te reprezinta,e o oglinda a interiorului,la fel cum ochii sunt poarta catre sufletul tau.
Scriem din iubire pentru ca vrem sa impartasim emotiile,trairile,bucuriile si altora.Iubirea se revarsa si e infinita.Cand iubim avem inspiratie,suntem creativi si putem atinge necunoscutul si sa vedem lumea altfel.Creatia se naste de la sine;fara efort,fara durere,fara ambitie.

Cand scriem din ura sau din durere,e altceva.Nu vrem sa ne impartasim durerea,suferinta ci vrem sa avem un refugiu.Sa evadam din normal,sa evitam banalul,sa pasim intr-o alta lume.Te eliberezi creand.Fugi de lume prin picioarele personajelor.Iti alegi singur un final povestii.Poate fi unul diferit de sfarsitul episoadelor din viata ta.Cuvintele iau nastere din durere,literele din lacrimi,personajele din ura.

Cel mai rau e sa scriem din ambitie.Ambitia e doar mobilul care ne motiveaza.Scopul poate fi:faima,averea,prestigiul..etc…
Opera scrisa din ambitie nu e creatie,nu are viata pentru ca nu are la baza sentimente.E seaca.Ca sa creezi trebuie sa te sacrifici,sa dai ce ai mai bun din tine.
Marii scriitori au scris,au suferit si multi au murit inainte de a li se recunoaste valoarea.Nu au primit nici un ban pentru munca lor.
Sa muncesti pentru sufletul tau,nu presupune o rasplata materiala.


Pisoi…

Tacerea imi e mult mai buna prietena si conform principiului ce mi-a calauzit pasii in viata in ultimii ani, ar trebui sa stiu cand sa ma opresc, caci “ceea ce nu stii nu te poate rani”. Dar curiozitatea de pisica isi face loc printre toate si tare ma tem ca am sa ma aleg cu mustatile arse si de data aceasta.

Si degeaba cred ca imi trece caci “boala ” mea nu are leac si nici macar cand timpul pare sa fi sters orice urma sau simptom nu pot cu adevarat sa cred ca m-am vindecat, caci dintr-un fapt marunt, furtuna se dezlantuie din nou. Degeaba ma sperii ca as putea fi normala…

Aproape ca uitasem…si daca nu as fi vorbit cu el la telefon probabil ca as mai fi rezistat o bucata de vreme si nu mi s-ar mai fi pus nodul acela in gat si nu mi-ar mai fi fost greu sa ridic capul de pe perna dupa ce am inchis telefonul si nu mi-as mai fi imaginat cum ar fi fost daca….prea multe ganduri imi asalteaza acum inima…

Ciudate presimtiri imi cutreiera prin minte ca si cum as stii ca nici de data asta nu s-a incheiat si ma tem de momentul care mi le va confirma pentru ca in ceea ce priveste povestea aceasta, intuitia mea nu a dat niciodata gres dar parca nici rabdare nu mai am cand stiu ca vei venii….

Si as fi plans si in noaptea asta strangand perna in brate ca sa imi inghita suspinele si dorul. De ce nu trece?


8 Martie…

Imi cer scuze ca il scriu putin mai devreme dar maine nu cred ca o sa dispun de timpul necesar sa-l postez pe blog asa ca l-am postat din seara asta si vreau sa va spun dumneavoastra barbatilor ca ar fi bine sa va ganditii un pic dupa ce cititi postul . Multumesc pentru intelegere 🙂

Primăvara…anotimpul noilor începuturi…anotimpul când apar gingaşii ghiocei şi frumoasele viorele ce ne încântă privirile şi inima după gerul şi sinistrul iernii…
Totodată…primăvara este anotimpul când lumea întreagă sărbătoreşte pe cea mai gingasa fiinta de pe pământ…MAMA…cea care ne-a dat viaţă şi care ne-a îngrijit cu atâta dragoste până în momentul de faţă… Astăzi, toată lumea îşi aduce aminte de mama sa, iar soţii de soţiile lor şi le fac fel de fel de cadouri şi declaraţii…Întrebarea e…”Ele nu exista tot anul? Exista doar de 8 Martie?”
Vă provoc stimaţi domni şi soţi să vă gândiţi la aceste două întrebări şi să meditaţi la următoarea chestie…cele cu care trăim noi ne sunt soţii şi cele mai importante fiinţe din viaţa noastra doar de 8 Martie şi în rest sunt cele care trebuie să se ocupe de treburile casei sau e aşa în fiecare zi? Vă arătaţi recunoştinţa faţă de ea doar de 8 Martie printr-un buchet de flori(ofilit in cele mai dese cazuri) pe care poate îl cumpăraţi de ochii lumii sau din dragoste? Sau acesta este un obicei bun, de a vă arăta recunoştinţa? Când aţi oferit un buchet de flori soţiei fără să fie o ocazie specială…ziua ei de naştere…8 Martie…împlinirea unui anumit număr de ani de la căsătorie?
Vă provoc să vă arătaţi recunoştinţa faţă de soţii şi în restul anului…iar pentru copii să-şi arate recunoştinţa faţă de mamele lor nu doar de 8 Martie şi doar atunci să-i zică „Mami…te iubesc!”
Mamele sunt cele care merită recunoştinţa noastră nu doar de 8 Martie ci în fiecare zi. Preţuiţi-vă mamele şi soţiile atât cât le aveţi…după e prea târziu…
Şi acum, un sincer LA MULTI ANI pentru toate mamele,doamnele si domnisoarele, iar pentru mama mea…multumesc ca existi si vreau sa-ti zic din inima…TE IUBESC!


Reguli…

Viata are momentele ei de sus-jos…
Daca nu risti… nu castigi…
Daca nu actionezi… nu traiesti.
Daca nu iubesti, nu stii ce inseamna viata.

Poate am mai spus-o… dar imi place s-o repet. DRUMUL EXCESELOR DUCE CATRE ADEVAR. ADEVARAUL DUCE CATRE LIBERTATE, FERICIRE… Multi nu inteleg si ajung sa confunde drumul exceselor cu un motiv de prizonierat.
Din pacate excesele nu s-ar numi excese daca intelesul lor n-ar fi incarcat negativ, daca n-ar fi daunatoare, daca nu te-ar insela putin cate putin…
Dar eu cred ca pana la urma pentru a putea afla adevarul absolut trebuie sa treci prin toate chestiile care te pun la incercare…, sa treci peste fiecare moment care te subjuga si ajunge sa te faca un sclav.

Prima regula a jocului numit viata.
Invata sa stii ce este rabdarea pentru ca vei avea mare nevoie de ea si va trebui sa o diferentiezi de alte chestii de care nu-ti vor trebui in acel moment.
Ai rabdare sa rasara soarele, sa te indragostesti, ai rabdare in a te da batut.
Nu te grabi sa arati cine esti – ceilalti vor vedea singuri.

A doua regula.
Nu exagera cu excesele.
Asta nu inseamna ca nu merita sa-ti traiesti momentul. Inseamna ca esti liber sa bei azi tot ce vrei tu pana cazi mort dar nu merita sa-ti faci din asta un mod de viata. Asa nu rezolvi nimic; inseamna ca poti fuma azi o tigara dar ca poate maine nu mai ai nevoie de una. Insemna ca azi iti este permis sa te intorci impotriva realitatii ce te inconjoara dar poate ca maine, cand vei incerca sa o faci din nou, ea se va intoarce impotriva ta.

A treia regula.
Invata sa asculti. Vei vedea ca orice te inconjoara are un glas si ca acest glas te invata mereu cate ceva. Invata sa asculti pana si glasul tacerii caci pana la urma el este unul din cele mai frumoase pe care eu le-am cunoscut. Prin intermediul lui vei putea auzi un altul.

A patra regula.
Invata ce inseamna sa fii prieten si invata sa fii prieten. Asta iti va asigura la un moment dat fericirea. Vei vedea ca singuratatea doare, ca izolarea este mult prea rea decat socializarea.

A cincea regula.
Regula mea: regula de aur e ca nu exista reguli. Dar unde am ajunge daca am respecta-o si p-asta?

Pana la urma raman la credinta mea: merita sa fii diferit chiar daca asta inseamna sa fii singur. Cand ceilalti isi vor da seama cine esti si te vor pretui, iti vor cere sa respecti primele patru reguli. Vei atinge absolutul respectand-o pe a cincea.


Iluzii…

Când deja nu mai avea rost am pus cartea deoparte, am închis ochii şi-am vorbit: într-o zi o vom lua pe drumuri separate, ne vom uita unul pe celălalt, vei pleca departe, voi pleca departe, voi citi alte cărţi, voi citi alte vieţi, le voi vorbi oamenilor despre alte lucruri. În tot acest timp tu vei fi învăţat să laşi lumea la o parte şi să-ţi beai ceaiul fără a citi ziarul, fără a comenta ştirile, fără a-mi spune că altcineva merită mai mult. Îmi voi fi terminat atunci toate cuvintele, şi viaţa, şi puterea de a mă contrazice, şi muzica, şi sufletul, îmi voi fi redus totul la nişte resturi, la reziduri, la nimic.

Îţi voi fi spus: mai există o speranţă, hai să mergem amândoi, hai să ne pierdem, hai să ucidem timpul, nu e totul pierdut, putem învinge lumea. Îţi voi fi spus: e o nebunie, o adevărată prostie ceea ce se întâmplă, hai să plecăm, hai să închidem feţele tăcerii, hai să fim sinceri, o singură dată în viaţă, hai, nu face asta, n-are sens, n-am înţelege viaţa dacă am face asta, nu ne-am înţelege pe noi, am fi ridicoli. Mai există speranţă în lumea asta, mai există lumină, o putem cumpăra de la bătrânul din colţul străzii, nimic nu rămâne în urmă.

Atunci mi-am redeschis cartea conştienta de faptul că aceste cuvinte nu se vor spune niciodată, că sunt aberaţii, că nu mai există cuvinte care să poată exprima o mică parte din ceea ce-ar trebui spus. Cuvintele au plecat odată cu timpul, odată cu propriul înţeles…


De vorba cu un inger…

Azi a fost una din cele mai ingrozitoare zile..Zi in care am crezut ca sfarsesc. Zi cu un ocean infinit de lacrimi..Nimic nu mai era la fel..nu mai era frumos..era diferit..Nu mai eram in camera mea unde totul era roz…pazit de ochii lumii..sa nu pot vedea realitatea..Dar m-am desprins cu un deget de „frumos” si m-am uitat cu o coada a ochiului in lumea intunericului..si fara sa vreau..am cazut.Nu mai era nimic „perfect”.Vedeam trupuri invaluite in pelerine negre si ochelari la ochi apropiindu-se de mine..toti parca imi strigau numele intr-un ecou nesfarsit..parca ma amenintau…. se auzea de peste tot..eram ingrozita..Luna era diferita..avea o culoare purpurie..iar copacii se leganau in bataia vantului..de parca plangeau..Acolo nu existau flori.. nu erau zambete.. Se auzeau doar tipete.. in aer era ura.
M-am ridicat..si am inceput sa merg..era asa diferit..nu-mi venea sa sa cred..Am privit stelele care parca erau pictate in rosu si verde.. si mi-am spus in soapta..
– „Doamne..oare unde am ajuns..ce se intampla cu mine…?”
~ „Esti unde trebuie..Si trebuia de mult…aici ai fost mereu..doar ca nu ti-ai dat seama..”
– „Da..sigur..Stai ! Cine esti?..De unde se aude vocea asta..? ”
~ „Sunt ingerul tau pazitor..”
– „Minti..De ce ai aparut tocami acum..?”
~ „Gresesti..eu mereu am fost langa tine..”
– „Nu zau :-J.Pana acum cand aveam nopti nedormite si pline de lacrimi..unde erai..?”
~ „Iti stergeam lacrimile..iti ascultam problemele si plangeam cu tine..chiar daca tu nu observai..toti ceilalti radeau de tine..nu le pasa..eu eram singurul care eram langa tine..nu te-am lasat niciodata din ziua in care te-ai nascut..UN SFAT AR FI SA NU MAI AI INCREDERE NICIODATA IN NIMENI..DOAR IN TINE ! 🙂 „