Just another WordPress.com weblog

droguri…

De la un timp încolo întunericul nu mai ajută la nimic…

De mult timp nu m-am mai gândit cât de importantă este noaptea pentru mine. Era o vreme când aveam pentru el aproape un cult, când apusul soarelui îmi aducea parcă ceva mai bun şi mai sănătos pentru mine. Acum nu-mi mai aduce nimic, absolut nimic, ba chiar mă face să cred că noaptea nu este altceva decât un timp care trece pe măsură ce eu îmi holbez ochii în lumina monitorului. O fi oare de rău că unele dintre cele mai vii amintiri ale mele sunt unele întunecate, adâncite în întunericul nopţii, scufundate în tăcerea care guvernează noaptea?

Reiau cumva gânduri trăite demult, în nopţi în care nu reuşeam să adorm din cauze copilăreşti, pentru că inima îmi bătea prea repede, pentru că ceva clocotea înăuntrul meu, pentru că la un moment dat telefonul ar fi vibrat şi asta, în contextul acela, ar fi însemnat ceva. Erau nişte nopţi atât de vii încât reuşeau să muşte din mine, să mă soarbă din realitatea acestei lumi. N-au reuşit să ducă însă la nimic bun, căci aşa cum reuşisem să scriu cândva (pe când încă mai aveam putere să spun ceva veritabil), după dragoste nu vine niciodată nimic bun decât, bineînţeles, mai puţină dragoste. Sau deloc. Şi oricât de mult s-ar strădui să ne predea la şcoală chestii de genul ăsta, sensul de evoluţie al timpului nu reuşeşte să-l anticipeze nimeni.

Astfel că nopţile cu parfum de fericire s-au dizolvat fără să înţeleg unde s-au dus, întunericul greu şi protector s-a ridicat fără să-l pot opri. Şi adevărul e că printre toate acestea era imposibil să nu se strecoare şi nişte clipe în care tot ceea ce este posibil şi imposibil în vieţile noastre se strânge la un loc, într-o singură noapte, şi lasă posibilitatea să se manifeste în voie. E imposibil ca apoi să nu rămâi devastata, să nu te întrebi, în singurătatea care urmează, la ce-ţi mai folosesc mâinile dacă nu poţi simţi cu ele fericirea palpabilă, la ce-ţi sunt bune buzele dacă nu mai reuşeşti să transmiţi cu ele mesaje care nu se pot pune în cuvinte.

Suntem săraci fără clipe prezente iar uneori amintirile nu ne ajută cu nimic, mai ales acestea venite din întunericul nopţii. Sunt ceea ce visez şi lucrul ăsta nu e un foarte mare avantaj pentru moment. Pentru că visez întuneric, mâini tremurânde, respiraţii întrerupte, o tăcere imensă. Şi visele astea nu duc nicăieri, nici timpul pare că nu mai duce nicăieri şi-s cumva revoltata că la şcoală au uitat să ne înveţe şi asta, că timpul uneori stă pe loc. Aşa ne-am fi permis şi noi o pauză de relaxare; cum nu o avem, stăm la pândă vânând fericirea care încă nu se vede dar pe care-o aşteptăm flămânzi. Timpul n-a luat-o încă din loc şi nici noaptea n-a trecut încă pentru a mă ridica din visele astea care mă definesc întru totul.

Anunțuri

My way…

Multe lucruri importante din viata unui om ar trebui sa se reduca la atentie; este pana la urma dovedit stiintific faptul ca omul tinde sa capteze din mediu doar acei factori care-l intereseaza; probabil ca pana acum am pierdut din vedere foarte multe lucruri ce ar fi fost importnante atunci dar pe care nu le-am bagat in seama din simplul motiv ca nu ma interesau. M-am gandit sa vorbesc acum despre acest subiect dintr-un motiv destul de simplu in esenta lui: am inceput sa vad lucruri. Adevarul este ca am inceput sa vad astfel de lucruri inca de anul trecut doar ca in fiecare clipa in care le accept ele apar din ce in ce mai multe si mai des. Cand nu te intereseaza ceva e ca si cum n-ar exista caci lumea ta nu se invarte decat in centrul ariei tale de interes; acesta este motivul pentru care acum ma simt asaltata de multe lucruri pe care nu neaparat le cautam dar care vin pur si simplu… iar acum le vad. Probabil ca ele existau si mai demult dar faptul ca atentia mea nu era indreptata asupra lor le facea neinteresante. Ce-i drept: exista unele care te marcheaza oricum, chiar daca ai sau nu legatura cu ele. Totul pare insa a veni EXACT atunci cand ai nevoie de acele lucruri; unele sunt pentru a-ti calma gandurile, altele sunt pentru a te determina sa nu renunti, altele pentru a-ti spune ca drumul tau este exact asa cum trebuie sa fie… Nici mai mult nici mai putin! Asta stiam totusi din momentul in care am inceput sa-mi scriu eliberarea… daca poate fi numita asa; mai mult prizonieratul…

Te-ai gandit vreaodata ca marile spirite au ceva in comun cu tine? Te-ai gandit ca poate marii scriitori – cei care au trezit fascinatie, au avut ceva in ei care sa creeze aceasta admiratie a oamenilor? Insa nu toti… exista si aceia care au scris carti extraordinar de bune cu un anumit scop; altii le-au scris sub inspiratie… De ce? Cum spuneam mai demult… asta e singura intrebare care ramane in urma tuturor celor pe care le-am anulat… Pana la urma lumea este exact asa cum trebuie sa fie…

Ma duc intr-o librarie sa-mi cumpar o carte; nu conteaza unde, nu conteaza care. Cunosc toate cartile de litaratura din marile librarii, imi vine sa le cumpar pe toate; deci… intru in librarie, trec in graba prin fata rafturilor, ma intorc prin fata lor, iau unele carti in maini, le simt paginile… in cele din urma ma opresc asupra a doua; un scriitor clasic – un roman clasic al sec. XX publicat in 1925 si inca un roman modern. Pura inspiratie de moment, nimic planificat, nimic mai mult de stiut… Ajung acasa si le rasfoiesc… si ma lovesc cu capul de idei… caci descopar printre altele viata unui scriitor care a constientizat si el in adolescenta sa ca nu este ca ceilalti. Intr-adevar, poate fi o mare filosofie sa gandesti mult… Si imi aduc aminte ce mi s-a spus odata… si anume: „uneori cartile vin singure catre tine… nu trebuie sa cauti tu cartile. De aceea stiu ca in viata rabdarea trebuie sa aiba un rol esential. Doar avand rabdare poti trece peste tot…”

Acum sunt multe lucruri ce demult au trecut pe langa mine fara sa le vad. Si nu ma deranjeaza cu nimic. Atunci cand mi-am dat seama ca totul porneste din interiorul meu m-am resemnat cu totul. E ca si cum n-ar exista nimic decat propriul meu adevar si propriile-mi reguli. Acum e doar lumea mea… totul insa nu consta decat in atentie… lumea mea se transforma… si devine mai puternica. Acum – nu exista nimic care sa ma faca sa-mi schimb parerea; totul este relativ in masura in care totul poate exista. Nimic nu este in afara oricarui adevar posibil. Now it’s just my way…


Povestea vietii ei…

De la o vreme vă tot spun poveşti pe blog, pe unde adevărate, pe unde inventate, dar poveşti.Poate pentru că poveştile se leagă în mintea mea cu ceva cald şi frumos, poate pentru că poveştile-s mai inofensive decît orice realitate, dar sunt poveşti.

Şi azi nu va fi o excepţie. De cînd i-am citit rîndurile scurte într-un caiet mi-e milă de dînsa. Ea se înţelegea mai bine cu alţii decît cu sine. Era suficient de firavă ca să meargă unde o duce vîntul, dar i se întîmpla să fie şi atît de robustă că putea răsturna viaţa-şi peste cap dintr-o privire.

Nu-i înţelegeam pînă la urmă deciziile şi gesturile, poate pentru că nu le înţelegea nici ea.Pentru cei adevăraţi încerca să se transforme într-o amintire dulce. Pentru cei întîmplători se arăta adevărată.

Era o contradicţie totală fata aia cu chip de înger, care te încorda de parcă te-ar paşte un pericol în preajma ei. Cu acţiuni fatale şi gînduri necreştine.. toate adunate în nişte ochi atît de sinceri şi mîhniţi de parcă ar cunoaşte toate tainele lumii.

Ştia parcă toate rosturile, în afară de unul – al său.Se vedea în locul oricui pe lumea asta, numai nu al său. Pentru că nu-l ştia.Mereu părea imposibilă şi totuşi reală. Ştia că visele NU POT MURI şi tot încerca să le înăbuşe.Atît de plină de viaţă şi atît de smeritA, stranie, imposibilă.

Scria în caiet. În caiet îşi vedea de rostul şi locul său în viaţă. Le ştia pe toate scrise negru pe alb (sau poate alb pe negru).În realitate nu ştia nimic. Nu ştia unde merge şi în special de ce. Sau poate ştia. Era obişnuită, stranie şi imposibilă.Ce va urma ştie doar ea.. deşi nu ştie nimeni.


Un risc…

A fost o prostie sa ma apropii atat de mult de buza prapastiei, doar pentru a-mi satisface curiozitatea. Trebuia sa fi stiut ca am sa cad si ca impactul cu realitatea o sa fie dureros. Lasa. Of course, n-am ajuns pana la fund, m-am prins instinctiv cu mainile goale de un ceva. Si m-am tarat cu greu pana sus.Si cred ca acum mi-am revenit de tot.

Am spus din totdeauna ca nu ma impac cu ideea de a purta titlul de ‘dependenta’, indiferent despre ce este vorba. Anyway, asta clar este mai presus decat multe alte chestii, fie ca-ti place sau nu. Eu? Am evadat. Era de mult randul meu sa ma joc, si nu sa ma las jucata. And I like it… a lot. Pentru o zi mi-am amintit de mine, nu ca de o sentimentala fraiera, ci de o tipa care se plictiseste usor si cauta cu orice pret sa se simta bine.

Doamne, cum toti putrezim in minciuni…!Absurd. Asta tinand cont ca le catalogam ca fiind adevaruri. Baga-ti picioarele si pleaca. Cunoaste oamenii si joaca-ti rolul ca mai inainte.

Si oricum, mereu o sa ma simt mai bine daca e vorba de ceva nou. Si daca ‘noul’ se afirma dintr-un ceva ‘vechi’, e si mai bine.


Lipsa…

Câteodată îmi vine să strig, să arunc, să plâng atât de tare, să răbufnesc…dar totul se rezumă într-o lacrimă rostogolită pe furiș sub fața acoperită de păr, o strângere de degete, o închidere de ochi… Pentru că nu…nu pot, n-am voie mai mult.
Și în privirile minții parcă aș ucide în tăcere, poetic doar, și poate aș adormi, dacă aș ști că atunci nu mă vede nimeni…și aș plânge, și m-aș duce în alte lumi, poate în vremuri cu Ilene Cosânzene și Feți Frumoși, sau…în lumile mele…
Poate, câteodată, simt nevoia să închid ochii și să mă culeg din alte spații, să nu mai cunosc, doar ”să fiu”…
Da. Iubesc. Nu știu…nu știu pe cine, doar așa, câteva fragmente de veșnicie…Dar iubesc.
Și da, îmi iubesc și imaginația mea ”care dă pe afară”, și nebuniile mele, și anormalitățile, și tot ceea ce alții”nu au” pentru că ei”nu au”.
Și poate, uneori, mi-aș deschide și eu ”turbinca lui Ivan” și aș pleca de aici. Dar simt, uneori, că doar trebuie să închid ochii și trec altundeva.

Vreau să plec departe. Și cred că o să încep de aici. Lucrurile mari se încep cu treapta de jos. Dar vreau să plec.
În La Medeleni. Pentru că aia e lumea mea de suflet, na. Am și eu una…


Eu fara mine…

E frig. Sunt atât de multe lucruri ce nu au fost rostite, atâtea priviri azvîrlite printr-un geam spart…şi totuşi, astăzi focul încă arde şi mistuie tot ce nu demult…a fost un vis!
Răscolită de atâtea gânduri puerile, dar pline de farmec, amagită de vorbe calde, dar lipsite de înţeles…azi… nu mă recunosc! Eu.. Tu… El…Ea… suntem Noi…fără capricii, fără speranţe şi nevoi. Zburăm în visare şi trăim un coşmar. Suflarea udă ne inundă lacrimile uscate din imensul deşert al singurătăţii!Ce caut Eu in viaţa mea? Cine m-a născut…dacă Eu nu exist? Cine mă face să zâmbesc dacă Eu nu am buze? Cine mă face să plîng dacă Eu nu am ochi? Nu aud…nu simt…nu mor… sunt un viu ars în aşteptare, sunt călăul propriei existenţe! Sunt suspin… şi oftat… Mă complic în explicaţii irosite în frămîntatul degetelor…Sunt o călăuză a Disperării…naufragiez pe această Mare a Desparţirilor şi mor…în fiecare zi. Mă sting…mă topesc…în uitare. Vreau un început din tot acest sfîrşit. Aştept o rază de speranţă şi un cer senin.

Cuvinte fără sens…scrise în haos…şi negre… şi triste… şi reci…e Infern şi nu mă pot trezii…
Savoarea acestor litere mă satisfac deplin!

Clipa se transformă…mă mint că exist dar realizez că Eu… este singura piesă lipsă din acest decor al tăcerii.
Am murit în aşteptare…
Cer milă şi tânjesc după un „Hello” …alunec uşor pe valuri…plutesc într-un Abis continuu…
Nu mai pot evada din acest sicriu al neînţelegerii şi al singurătăţii!Aud sirenele cântând cu jale, sunt oameni acolo pe ţărm. Se joacă în nisipul ud şi cald. Sunt fericiţi! Privesc în larg…căci nor negru se apropie de ei…şi fug… dar eu rămân nemişcată… şi e trist.E noapte şi e pustiu! Mi-e frig şi mă învelesc cu mine…levitez continuu…marea se agită…valurile învolburate se adună intr-un cerc armonios…m-au înconjurat…sunt prizonieră. Înalt, sus…aproape de cer… e alb… valurile s-au risipit! Mă ascund printre ele… m-au fermecat cu grija lor dar mă înspăimîntă gîndul că şi ele ma vor părăsi….Vreau lângă oameni! Vreau să ies de aici şi să rup tăcerea! …Dar sunt singură…Pămîntul e mort! Nu sunt stele şi nici lună…negura e apăsătoare şi aud … sunet grav…de clopot …

Cortegiul parcă îmi cîntă o odă de Adio….Locul meu nu e aici…Mi-e cald…simt că odată cu valurile s-au spulberat …dorinţele şi clipele! Timpul s-a oprit într-un surîs…dar clopotul sună…aproape, mai puternic, mai grav…mai apăsător…inima mea! Exist? Sunt un viu…mort? Am stîrnit calvarul din amintiri…Am provocat furtuna dintr-un singur strop de lacrimă uscată! Împotriva mea sunt toţi…şi zei şi morţi şi oameni…şi EL!

Respir adînc să pot simţi izul sărat al mării…parcă îmi vorbeşte în şoapte neînţelese dar pline de atîtea sensuri…am furat o scoică şi am deschis-o! Clepsidra a inceput sa piardă timpul…valurile s-au rupt şi totul s-a înseninat brusc!
Mintea îmi joacă feste! Ea cu mine…şi eu cu ea… ne completăm. Eu o ajut să se simtă împlinirea, ea îmi dă puterea să fac ce totdeauna mi-am dorit! Trăiesc trecutul prin ea…şi ea prin mine…
Am mers…picioarele-mi s-au transformat în rădăcini mişcătoare! Alerg doar în minte…sunt fără mine aici…încerc să mă regăsesc!
„Mine” s-a rătăcit printre lujerele violet…au crescut atît de înalte şi dese …oare am să-l găsesc vreodată?
…Ţigara s-a stins…scrum pe masa udă de lacrimi…unde mă aflu?
Răspuns: Cert nu aici!


Realitatea traita prin vis…

Eram doi, amandoi…impreuna. Atingeri fine se contopesc cu priviri seducatoare, dorinta arde in noi si pentru noi. Nimic altceva nu mai era, nimic nu mai exista. Eram doar noi si centrul de lume creat prin unificarea trupurilor noastre. Eram impreuna si asta era totul, protejati parca de aura ocrotitoare a iubirii ce se intensifica cu fiecare gest, cu fiecare mangaiere, cu fiecare atingere… Ochii nostri vad dincolo de conturul biografic, privirea noastra patrunde pana in transparenta sufletului indemnandu-l la iubire pura, neconditionata, dumnezeiasca, la iubirea de noi.

Te ating… iti simt fiecare bataie a inimii ca si cum ar fi a mea. Mainile curg pe conturul perfectiunii tale. Incep sa te cunosc mai bine de cat ma cunosc pe mine… Ochii mei traiesc privindu-te, lumina lor arde privindu-te. Te ating si te vreau doar pentru mine, te ating si nu ma satur. In inima mea se naste dorinta de a face ca trairea sa ramana in amintirea posteritatii… de a te eterniza.

Trupurile noastre se metamorfozeaza, devenind unul… si indeferent de pozitia in care ne aflam, spiritul dragostei noastre va fi mereu la mijloc, mereu intre noi, animandu-ne in mod continuu dorinta de a fi un tot unitar in care placerea trupeasca se uneste cu spiritul.

Mi-e imposibil sa ma apar de maretia pasiunii care se naste in tine si prin tine, caci, fiind cu tine, pasesc pe un taram nou, al necunoscutului care se releva neconditionat, de la sine. Fiind cu tine nu am nimic, si totusi, am totul, nu-mi lipseste nimic. Te am pe tine, nu-mi pot dori altceva. Mi-e frica sa nu te pierd, mi-e frica sa nu mi te ia altcineva,vreo forta superioara mie, si sa nu te mai am. Mi-e frica ca nu o sa iti mai intalnesc ochii niciodata, ca mainile mele se vor ofili cand nu vei mai fi langa mine… ca trupul meu va fi secatuit de toate sentimentele ce ard numai pentru tine.

Dar eu prefer sa cred in tine, in ceea ce trupul tau spune despre noi, despre pasiunea dintre noi. Prefer sa imi ascult inima si nu ratiunea, sa cred ca tu vei fi mereu in mine si langa mine, ca vei trai doar pentru mine si prin mine, ca si viata ta se rezuma la noi, la unuinea unica care se naste de fiecare data cand te vad, cand imi apari in gand…


Hai sa ne „drogam” cu vise!

Cine recunoaste ca a intrat in monotonia vietii,cine stie ca iubeste gratis,cine vrea sa fie liber,cine e satul de cuvinte grele,cine are tupeu sa isi recunoasca starea,cine atinge si nu simte,sa se “drogheze” cu vise!

Sa te “droghezi” cu vise e ca si cum ai juca baba-oarba…Esti legat la ochi,poti doar pipai si spera…Toti am facut asta la un moment dat!Pipai in continuare,dar ceva iti da fiori,tremuri,ai emotii,iar mintea incepe sa te excite cu imaginile care creeaza un colaj…

In mana ai pastila,plina de vise,o privesti,o tii in palma si te gandesti cum ceva asa de mic poate sa ofere placere realitatii…O treci dintr-o mana intr-alta,te gandesti,te razgandesti…

De fapt,adori realitatea,pentru ca adori suferinta!Ce rost mai are sa o faci?Totusi vrei sa schimbi ceva…Ai schimba-o cu o pastila de dragoste…Da,ai vrea sa te droghezi cu dragoste…dar stai!Daca va avea efect negativ?Nu…mai bine nu…Iti amintesti cat de dura este realitatea…Te “droghezi”…

Tragi aer in piept,te sprijini cu spatele de fotoliu,deschizi ochii si o vezi…Este o umbra…ii intinzi mana si te lasi cuprins de ea…atingerile se amplifica,e rece,ti se face frig,dar dintr-odata simti flacari in adancul inimii…iti umezeste buzele si iti sopteste: “Viseaza!”

Stii ca nu va dura o vesnicie,vrei sa iei o clipa de placere cu tine,poate un fior sa il bati in cuie…

Te scalzi in aburi si placeri…totul e o fantezie… Vreau sa ma “droghez” cu tine!