Just another WordPress.com weblog

Ganduri….

De la un timp încolo întunericul nu mai ajută la nimic…

De mult timp nu m-am mai gândit cât de importantă este noaptea pentru mine. Era o vreme când aveam pentru el aproape un cult, când apusul soarelui îmi aducea parcă ceva mai bun şi mai sănătos pentru mine. Acum nu-mi mai aduce nimic, absolut nimic, ba chiar mă face să cred că noaptea nu este altceva decât un timp care trece pe măsură ce eu îmi holbez ochii în lumina monitorului. O fi oare de rău că unele dintre cele mai vii amintiri ale mele sunt unele întunecate, adâncite în întunericul nopţii, scufundate în tăcerea care guvernează noaptea?

Reiau cumva gânduri trăite demult, în nopţi în care nu reuşeam să adorm din cauze copilăreşti, pentru că inima îmi bătea prea repede, pentru că ceva clocotea înăuntrul meu, pentru că la un moment dat telefonul ar fi vibrat şi asta, în contextul acela, ar fi însemnat ceva. Erau nişte nopţi atât de vii încât reuşeau să muşte din mine, să mă soarbă din realitatea acestei lumi. N-au reuşit să ducă însă la nimic bun, căci aşa cum reuşisem să scriu cândva (pe când încă mai aveam putere să spun ceva veritabil), după dragoste nu vine niciodată nimic bun decât, bineînţeles, mai puţină dragoste. Sau deloc. Şi oricât de mult s-ar strădui să ne predea la şcoală chestii de genul ăsta, sensul de evoluţie al timpului nu reuşeşte să-l anticipeze nimeni.

Astfel că nopţile cu parfum de fericire s-au dizolvat fără să înţeleg unde s-au dus, întunericul greu şi protector s-a ridicat fără să-l pot opri. Şi adevărul e că printre toate acestea era imposibil să nu se strecoare şi nişte clipe în care tot ceea ce este posibil şi imposibil în vieţile noastre se strânge la un loc, într-o singură noapte, şi lasă posibilitatea să se manifeste în voie. E imposibil ca apoi să nu rămâi devastata, să nu te întrebi, în singurătatea care urmează, la ce-ţi mai folosesc mâinile dacă nu poţi simţi cu ele fericirea palpabilă, la ce-ţi sunt bune buzele dacă nu mai reuşeşti să transmiţi cu ele mesaje care nu se pot pune în cuvinte.

Suntem săraci fără clipe prezente iar uneori amintirile nu ne ajută cu nimic, mai ales acestea venite din întunericul nopţii. Sunt ceea ce visez şi lucrul ăsta nu e un foarte mare avantaj pentru moment. Pentru că visez întuneric, mâini tremurânde, respiraţii întrerupte, o tăcere imensă. Şi visele astea nu duc nicăieri, nici timpul pare că nu mai duce nicăieri şi-s cumva revoltata că la şcoală au uitat să ne înveţe şi asta, că timpul uneori stă pe loc. Aşa ne-am fi permis şi noi o pauză de relaxare; cum nu o avem, stăm la pândă vânând fericirea care încă nu se vede dar pe care-o aşteptăm flămânzi. Timpul n-a luat-o încă din loc şi nici noaptea n-a trecut încă pentru a mă ridica din visele astea care mă definesc întru totul.


My way…

Multe lucruri importante din viata unui om ar trebui sa se reduca la atentie; este pana la urma dovedit stiintific faptul ca omul tinde sa capteze din mediu doar acei factori care-l intereseaza; probabil ca pana acum am pierdut din vedere foarte multe lucruri ce ar fi fost importnante atunci dar pe care nu le-am bagat in seama din simplul motiv ca nu ma interesau. M-am gandit sa vorbesc acum despre acest subiect dintr-un motiv destul de simplu in esenta lui: am inceput sa vad lucruri. Adevarul este ca am inceput sa vad astfel de lucruri inca de anul trecut doar ca in fiecare clipa in care le accept ele apar din ce in ce mai multe si mai des. Cand nu te intereseaza ceva e ca si cum n-ar exista caci lumea ta nu se invarte decat in centrul ariei tale de interes; acesta este motivul pentru care acum ma simt asaltata de multe lucruri pe care nu neaparat le cautam dar care vin pur si simplu… iar acum le vad. Probabil ca ele existau si mai demult dar faptul ca atentia mea nu era indreptata asupra lor le facea neinteresante. Ce-i drept: exista unele care te marcheaza oricum, chiar daca ai sau nu legatura cu ele. Totul pare insa a veni EXACT atunci cand ai nevoie de acele lucruri; unele sunt pentru a-ti calma gandurile, altele sunt pentru a te determina sa nu renunti, altele pentru a-ti spune ca drumul tau este exact asa cum trebuie sa fie… Nici mai mult nici mai putin! Asta stiam totusi din momentul in care am inceput sa-mi scriu eliberarea… daca poate fi numita asa; mai mult prizonieratul…

Te-ai gandit vreaodata ca marile spirite au ceva in comun cu tine? Te-ai gandit ca poate marii scriitori – cei care au trezit fascinatie, au avut ceva in ei care sa creeze aceasta admiratie a oamenilor? Insa nu toti… exista si aceia care au scris carti extraordinar de bune cu un anumit scop; altii le-au scris sub inspiratie… De ce? Cum spuneam mai demult… asta e singura intrebare care ramane in urma tuturor celor pe care le-am anulat… Pana la urma lumea este exact asa cum trebuie sa fie…

Ma duc intr-o librarie sa-mi cumpar o carte; nu conteaza unde, nu conteaza care. Cunosc toate cartile de litaratura din marile librarii, imi vine sa le cumpar pe toate; deci… intru in librarie, trec in graba prin fata rafturilor, ma intorc prin fata lor, iau unele carti in maini, le simt paginile… in cele din urma ma opresc asupra a doua; un scriitor clasic – un roman clasic al sec. XX publicat in 1925 si inca un roman modern. Pura inspiratie de moment, nimic planificat, nimic mai mult de stiut… Ajung acasa si le rasfoiesc… si ma lovesc cu capul de idei… caci descopar printre altele viata unui scriitor care a constientizat si el in adolescenta sa ca nu este ca ceilalti. Intr-adevar, poate fi o mare filosofie sa gandesti mult… Si imi aduc aminte ce mi s-a spus odata… si anume: „uneori cartile vin singure catre tine… nu trebuie sa cauti tu cartile. De aceea stiu ca in viata rabdarea trebuie sa aiba un rol esential. Doar avand rabdare poti trece peste tot…”

Acum sunt multe lucruri ce demult au trecut pe langa mine fara sa le vad. Si nu ma deranjeaza cu nimic. Atunci cand mi-am dat seama ca totul porneste din interiorul meu m-am resemnat cu totul. E ca si cum n-ar exista nimic decat propriul meu adevar si propriile-mi reguli. Acum e doar lumea mea… totul insa nu consta decat in atentie… lumea mea se transforma… si devine mai puternica. Acum – nu exista nimic care sa ma faca sa-mi schimb parerea; totul este relativ in masura in care totul poate exista. Nimic nu este in afara oricarui adevar posibil. Now it’s just my way…


Inca putin…

Mi-am dat seama, după cam un an, cum e să dormi frumos. Poate că este o exprimare cam ciudată – a dormi frumos, însă mi se pare cea mai potrivită. La naiba cu toate insomniile şi acele vise rare ce vin să-mi spună un adevăr de care eu am ajuns să fiu conştienta. A dormi frumos mi se pare a fi acel act prin care îţi poţi aşeza capul pe umărul cuiva – indiferent dacă asta are vreo conotaţie exterioară acestui fapt, spre care ne simţim tentaţi să ne îndreptăm – să-i poţi simţi căldura pielii şi pulsul simbolizându-i viaţa. Aproape că am uitat cum e să fii fericita, cum e să te bucuri atunci când nu eşti singura. Mi-era aproape imposibil când ultimul an nu mi-am văzut decât propria singurătate şi nevoia execrabilă de a oferi ceva… probabil iubire. Însă am reuşit să deţin un adevăr tulburător: nu pot oferi decât atunci când inima îmi este constrânsă. Cât de curând simt că am să fiu nevoita să vorbesc; nevoia a venit deja, multe din ocazii mi-au bătut la uşă. De ce să tac dacă am ajuns să fiu conştient că altfel nu se poate? ACEST ADEVĂR SE AFLĂ ÎN MINE ŞI NU ARE NICIUN ROST SĂ LUPT ÎMPOTRIVA LUI. Oricum momentele mele de inconştienţă mă dau de gol…

E bine să ai pe cineva însă nu îmi doresc pe oricine. Mie trebuie să mi se aprindă beculeţele, să văd că există posibilităţi. Eu prefer să dau foc şi să se consume în 5 minute – frumos, decât să ardă în continuu, fără oprire, chinuindu-mă să sting focul ăsta obsedant. De aceea e mai bine să te arunci în prăpastie decât să te plimbi în continuu pe marginea ei. Nu pot fi fericita decât trăindu-mi cu adevărat clipa, clipa pe care o preţuiesc. Mâna mea te caută noaptea sub pernă… Da, n-am să te pot uita… Ce mi se pare însă mult mai rău este faptul că aproape am ajuns să te văd în toate persoanele cu care interacţionez şi aproape îmi vine să nu mai refuz nimic. Dar eu îmi caut prăpastia mea… Sunt încă mulţi, destui, cei care îmi pot deschide drumuri. Ştiu însă acum că n-am să mă pot calma… Viaţa mea aşa trebuie să fie… Nu este nicio resemnare ci doar propria mea acceptare…


Urma ramasa atunci cand in vis am alunecat pe o amintire…

Am tras de multe ori mai demult concluzia că cea care am ajuns să fiu în acestă zi, în acest prezent oarecum palpabil, nu sunt decât o lungă serie de factori şi evenimente care s-au strâns de-a lungul timpului şi se rotesc în jurul meu de parcă aş fi un atractor straniu fără posibilitatea de a putea fi înţeles. Pentru că în realitate ajungem să târâm după noi toate clipele frumoase (dar şi toate dezamăgirile), amintirea tuturor cărţilor pe care le-am citit şi a fiecărui ceai în care ne-am scufundat minţile, strălucirea fiecărui zâmbet care ni s-a adresat şi căldura fiecărei îmbrăţişări pe care am primit-o. Ajungem să fim astfel propriile noastre urme prin viaţă. Nimic mai mult, nimic mai complex, astăzi sunt doar urma finală pe care o las ca dovadă a celei care voi fi mâine. Ar trebui însă să observ că ceea ce-am ajuns mi se datorează într-o foarte mică măsură. Totul este de fapt influenţa celor pe care i-am cunoscut, iar în adolescenţă este foarte uşor să accepţi influenţe mai ales când ai o oarecare idee referitoare la ceea ce cauţi.
Şi e frumos să cauţi orice e bine pentru tine, mai puţin fericirea, căci căutarea ei n-a fost mereu decât un vis înceţoşat, un val slab ce se sparge la ţărm. Căutarea fericirii mi-a părut, încă de când am priceput ce înseamnă fericirea cu adevărat, doar esenţa unei vieţi ratate.
Iată-mă astăzi, într-una din acele multe zile în care nu se întâmplă nimic, cum mă refugiez iarăşi în sfera acelor gânduri care spun totul despre mine dar nimic esenţial cât să priceapă şi ceilalţi, ca şi cum gândurile mele ar trebui să fie un canal de comunicare dintre egoul înlănţuit în timp şi ceea ce-l înconjoară, lumea abstractă şi indiferentă, restul. Şi dintre gândurile cele mai puternice, cele mai presante şi obsesive se ridică calm acela care-mi spune că nimic nu rămâne mai puternic ancorat de noi, că nimic nu este mai brutal decât acel câine turbat ce ne-a muşcat cândva şi nu ne-a mai dat drumul nicicând, animal pe care-l reprezint metaforic drept toate acele lucruri începute cândva şi niciodată terminate, ca acele fraze lăsate în suspans la mijlocul ideii şi niciodată continuate, fără niciun punct, fără semnul exclamării, fără nici măcar un punct şi o virgulă. Găsesc aici poveştile neterminate pe care le-am început cândva, poveşti formate însă nu din cuvinte ci construite din amintiri. Iubiri imposibile, curse disperate prin vis, tulburări de comportament, antisociabilitate, refugiu în subconştient. Poveşti neterminate. Şi dacă de orice altceva reuşeşti să mai scapi cumva (până şi de obsesia fericirii), din chestiile astea nu te mai ridici atât de uşor. Pentru că porţi după tine şi nesfârşitul lucrurilor, probabilitatea revenirii lor, a continuării, a spargerii unui blocaj. Cum sau de ce se ajunge într-o asemenea situaţie întrece deja posibilităţile mele de expresie întrucât aceste lucruri nu prea mai depind de mine, deşi sunt de acord că intr-o oarecare măsură eu le sunt cauza. Aşa că altfel spus eu am destabilizat timpul. Iar în prezent, neavând ce altceva să fac, trag după mine, bolnăvicios, imposibilitatea trecutului dar şi probabilitatea (nu şi speranţa) viitorului. Ceva concluzii trase în urma acestei destabilizări mi-ar spune că existenţa mea este strict limitată de percepţia persoanelor spre care eu tind. Nu exist decât atunci când prezint vreun interes. În restul timpului trăiesc în abandon, în uitare, în posibilitate. Trăiesc ca un copil căruia nu i se acordă atenţie, ca un copil repudiat, mutant. Şi iată cum am reuşit fără să vreau să trasez o linie între “a trăi” şi “a exista”, între aceste două idei guvernate de o alta la fel de alienabilă: “a fi viu”. Dar cine mai este cu adevărat viu în lumea asta?


Povestea vietii ei…

De la o vreme vă tot spun poveşti pe blog, pe unde adevărate, pe unde inventate, dar poveşti.Poate pentru că poveştile se leagă în mintea mea cu ceva cald şi frumos, poate pentru că poveştile-s mai inofensive decît orice realitate, dar sunt poveşti.

Şi azi nu va fi o excepţie. De cînd i-am citit rîndurile scurte într-un caiet mi-e milă de dînsa. Ea se înţelegea mai bine cu alţii decît cu sine. Era suficient de firavă ca să meargă unde o duce vîntul, dar i se întîmpla să fie şi atît de robustă că putea răsturna viaţa-şi peste cap dintr-o privire.

Nu-i înţelegeam pînă la urmă deciziile şi gesturile, poate pentru că nu le înţelegea nici ea.Pentru cei adevăraţi încerca să se transforme într-o amintire dulce. Pentru cei întîmplători se arăta adevărată.

Era o contradicţie totală fata aia cu chip de înger, care te încorda de parcă te-ar paşte un pericol în preajma ei. Cu acţiuni fatale şi gînduri necreştine.. toate adunate în nişte ochi atît de sinceri şi mîhniţi de parcă ar cunoaşte toate tainele lumii.

Ştia parcă toate rosturile, în afară de unul – al său.Se vedea în locul oricui pe lumea asta, numai nu al său. Pentru că nu-l ştia.Mereu părea imposibilă şi totuşi reală. Ştia că visele NU POT MURI şi tot încerca să le înăbuşe.Atît de plină de viaţă şi atît de smeritA, stranie, imposibilă.

Scria în caiet. În caiet îşi vedea de rostul şi locul său în viaţă. Le ştia pe toate scrise negru pe alb (sau poate alb pe negru).În realitate nu ştia nimic. Nu ştia unde merge şi în special de ce. Sau poate ştia. Era obişnuită, stranie şi imposibilă.Ce va urma ştie doar ea.. deşi nu ştie nimeni.


Urcând treptele uitării…

Până la lăsarea întunericului, din zeiţa pe care el însuşi o diviniza, reuşise s-o transforme într-o mică şi neînsemnată broască râioasă, refuzandu-i orice şansă de a-şi revizui comportamentul. Aruncându-i sufletul într-un sertar căruia i-a pus lacăt, şi-a ascuns greşelile pe fundul unei sticle pe care-a aruncat-o în mare, în speranţa că astfel, va avea conştiinţa curată. Nu voia decât s-o uite, dar înainte de toate, să se răzbune, judecând-o ca şi cum nu ar cunoaşte-o. Nici pentru o clipă nu şi-ar fi imaginat că ea poate suferise de 10 ori mai mult decât el, sau că vreodată ar putea fi pus în situaţia ei.

Lăsându-se orbit de orgoliu şi uitând în totalitate de Dumnezeu, nu s-a lăsat înduioşat de inocenţa fetei care-l implora cu toată fiinţa ei s-o ierte, să-i mai acorde încă o şansa. Iertare? Cum putea el s-o ierte după ce i-a călcat orgoliul în picioare? Deşi sufletu-i era întreg, inima perfectă, prinţul nostru era devastat. Şi doar din cauza faptului că-i era ruşine cu ea. N-a iertat-o niciodată. A aruncat la gunoi toate amintirile lor. Pozelor le-a dat foc, împrăştiind cenuşa lor în văzduh. Credea că aşa o va alunga din viaţa lui.

Şi totuşi o iubea, şi ar fi dat orice pentru a fi iar iubita lui…dar timpul nu-l putea da înapoi. Tristeţea a mascat-o cu fond de ten, pentru ca ea să nu-şi dea seama că de fapt, fiecare cuvânt pe care i-l spunea, îl durea. Când ea şi-a cerut lucrurile uitate la el, i-a zis că i le aruncase, aşa cum credea că ea aruncase tot ce simţea pentru el. Apoi i-a cerşit timpul petrecut împreună. Ştia că n-avea cum să i-l înapoieze, dar el insista cu disperare, reproşându-i că i-a distrus o parte din viaţă. „Eşti sigur de ceea ce-mi ceri?” i-a zis fata. „Poţi tu să-mi dai timpul înapoi? Dă-mi-l până în ziua în care ne-am cunoscut, să ştiu să nu merg pe cărarea fatidică, ci să păcălesc soarta.”. „Nimic nu va mai fi la fel..” repezind-o, i-a zis „Nici nu vreau asta, vreau doar să ieşi din viaţa mea, să nu te mai văd niciodată!” „Pentru ultima dată te întreb, eşti sigur?” „Absolut!”

În momentul acela i-a întins o cutiuţă, pe care deschizând-o şi-a recuperat tot timpul pe care l-au petrecut impreuna. De data aceasta, el nu mai urmează calea care înainte i-a fost fatală.. La răscruce de drumuri, el alege calea cea scurtă, ocoleşte destinul, şi ajungând la capătul drumului, întâlneşte o fată cu chip de înger. Era atât de pură…vocea ei se asemăna cu cel mai fin cântec de păsărele, mângâierea ei era atât de tandră, şi parcă-ţi vindeca toate rănile doar atingându-te, privirea ei pătrundea până în adâncul sufletului tău, iar sărutul ei era atât de dulce. A fost îndeajuns să-i zâmbească pentru ca el să se îndrăgostească fără scăpare de această fantasmă. Era tot ce şi-a dorit el vreodată.

„Cu siguranţă, nimic nu va mai fi ca înainte” şi-a spus în sinea lui. A luat-o de mână, zburând împreună înspre soare… Dar aripile lui s-au topit, căzând în neant. A început să urle din toate puterile „Nu mă lăsa aici, ajută-mă! Vino şi ridică-mă-nspre cer! Nu mă părăsi!”, iar ea, răspunzându-i, i-a zis: „La fel ţi-a cerut şi Ea, şi totuşi ai părăsit-o. Te-a implorat, te-a rugat… Ar fi făcut orice ca să-ţi fie ŢIE bine! Iar tu…? I-ai spulberat toate visele, i-ai nimicit sufletul, viaţa… Dar s-a ridicat, şi-a adunat sufletul bucată cu bucată, l-a reîntregit. Ea te-ar fi ridicat, pentru ca iubirea ce-o simţea pentru tine era mai presus de orice. Chiar dacă micuţa fetiţă din ea, cu acea curiozitate a ei imensă, a făcut-o să îţi greşească, ea te iubea… Ţi-a dat aripile ei să poţi zbura… Dar tu le-ai refuzat în momentul în care n-ai vrut s-o asculţi şi s-o ierţi.”
Iar el căzuse, innecându-se printre regrete şi neputinţă…


Poveste…

Iar el inca asculta melodia ruginita de pe fundal. In realitate, spera ca, dintr-o clipa-n alta, aceasta sa se transforme in melodia pe care vor dansa impreuna o vesnicie. Chipul ei inocent si vocea sa blanda, il convingeau de fiecare data sa nu renunte la ea. Era parca dependent de fata in care credea orbeste.
Fiecare rasarit de soare ii prindea pe plaja, privind marea infinita.

-Tu stii, nu?
-Da, stiu… ii raspunse el privind in gol. In privirea trista i se citea intrebarea – care-l tortura – „de ce?”
-Pana acum, am vorbit mult prea mult, multe cuvinte s-au lasat purtate de vant, fara ca ele sa aiba, insa un inteles bine definit. Cuvintele mint, sentimentele niciodata. Si te iubesc, si ma iubesti..si ne iubim. Pentru ca iubirea noastra sa ramana pura, voi FACE, nu voi mai ZICE. Asta-ti doreai si tu, nu-i asa? Fapte, nu vorbe…
Incet se indeparta cu pasi usori, ca mai apoi sa dispara, ca si cand n-ar fi fost acolo niciodata. A plecat inainte ca el sa-i spuna ca o iubeste…
Si chiar disparuse… Ani la rand a cautat-o cu disperare, uitand ultimele ei cuvinte – „voi face, nu voi mai zice”.
La celalalt capat al lumii, o gasi.. Era la fel de frumoasa, purta o rochie lunga pana-n pamant, rosie. Parul negru ca abanosul ii cadea fin peste umerii goi. Avea aceeasi privire de acum o mie de ani, nu s-a schimbat deloc. Si inca-l iubea… Cand o vazu, se apropie incet. Isi dorea atat de mult s-o imbratiseze, asa cum facea atunci, demult. Stia cat de mult ii place sa o tina in brate.
-Te iubesc… Te-am cautat toata viata, de ce-ai plecat?
-Pentru ca asta mi-ai cerut. Mai stii, atunci cand ne-am despartit ce mi-ai zis?
-„Nu vreau sa te mai vad in viata mea!” Dar mi-ai distrus viata…
-Ti-am promis ca ma voi schimba, nu m-ai crezut… M-ai alungat din viata ta ca pe un nimic… stiai cat regret, stiai ca as fi renuntat la viata, pentru ca tu sa fii fericit. Voiai fapte.. am plecat. Stiam ca ma iubesti, stiam ca ma vei cauta.
-Eram copii…
-Da, eram copii, voiai o fata matura…
-Voiam…
-Stiu ce voiai, nu e nevoie sa-mi mai zici.
-Te voiam pe tine.
-Nu m-ai fi alungat..
-Iarta-ma!
-Tu m-ai iertat?
Atunci el si-a plecat capul… ii era rusine. Cum putea sa-i ceara ceva de care el n-a fost capabil atunci?
-Te-am iertat de mult, ii zise fata. Te-am iertat pentru ca te iubeam, si n-aveam nevoie de nimic altceva. Am crezut in tine mereu, chiar daca m-ai parasit cand aveam nevoie de tine mai mult ca oricand. Si inca te iubesc, dar e tarziu…
-Niciodata nu va fi prea tarziu pentru noi.
-Noi… Diseara voi pleca…
Fara sa mai intrebe nimic, barbatul intelese ce voia iubita lui sa-i spuna. Pe obraz ii curge o lacrima, prima lacrima varsata pentru ei.
-Ia-ma cu tine, spune-i sa ne ia pe amandoi, impreuna. Vreau sa fiu langa tine acum macar.. Te rog…
La lasarea intunericului a venit El, imbracat in alb. A luat-o de mana, si-au disparut.
-Voi veni dupa tine, la miezul noptii, sa fii pregatit, ii spuse iubita sa..
La miezul noptii si-a facut aparitia… Avea aripi de inger, purta vesminte albe.
Barbatul s-a indragostit pentru a mia oara de chipul ei… diferenta era ca de aceasta data, nimeni nu-i mai putea desparti…
-Te iubesc, sufletul meu!
Atunci au auzit aceeasi piesa de fundal. Si-au dansat ultimul lor dans. De fapt era primul… Era melodia pe care vor dansa impreuna o eternitate…


Pisoi…

Tacerea imi e mult mai buna prietena si conform principiului ce mi-a calauzit pasii in viata in ultimii ani, ar trebui sa stiu cand sa ma opresc, caci “ceea ce nu stii nu te poate rani”. Dar curiozitatea de pisica isi face loc printre toate si tare ma tem ca am sa ma aleg cu mustatile arse si de data aceasta.

Si degeaba cred ca imi trece caci “boala ” mea nu are leac si nici macar cand timpul pare sa fi sters orice urma sau simptom nu pot cu adevarat sa cred ca m-am vindecat, caci dintr-un fapt marunt, furtuna se dezlantuie din nou. Degeaba ma sperii ca as putea fi normala…

Aproape ca uitasem…si daca nu as fi vorbit cu el la telefon probabil ca as mai fi rezistat o bucata de vreme si nu mi s-ar mai fi pus nodul acela in gat si nu mi-ar mai fi fost greu sa ridic capul de pe perna dupa ce am inchis telefonul si nu mi-as mai fi imaginat cum ar fi fost daca….prea multe ganduri imi asalteaza acum inima…

Ciudate presimtiri imi cutreiera prin minte ca si cum as stii ca nici de data asta nu s-a incheiat si ma tem de momentul care mi le va confirma pentru ca in ceea ce priveste povestea aceasta, intuitia mea nu a dat niciodata gres dar parca nici rabdare nu mai am cand stiu ca vei venii….

Si as fi plans si in noaptea asta strangand perna in brate ca sa imi inghita suspinele si dorul. De ce nu trece?


Declaratie…

Ea:Ti-ai inchis vreodata ochii si ai visat la felul in care ai vrea sa fi iubit?
El: Da, i-am inchis si tot timpu vedeam ceva uimitor ce nu intelegeam. Vedeam niste lucruri uimitoare de care nu credeam ca o sa am parte…Dar tu ai facut totul posibil.
Ea:Ti-ai imaginat vreodata ce de amintiri ai avea?
El:Pana la tine eu nu am mai plans pe umarul prietenei mele, pana la tine nu am reusit niciodata cel putin sa cred ca o sa existe cineva pentru care sa imi doresc moartea pentru ca ea sa fie bine!
Ea:Sti…eu fac asta tot timpul si si ma vad pe mine impreuna cu tine si nu pot sa-mi imaginez nimic mai dulce decat sa stau langa tine,nu este nimic altceva ce as prefera sa fac decat sa ma pierd in abisul vietii impreuna cu tine.
El:Tu esti totul pentru mine si alaturi de tine vreau totul!

Ea:In fiecare zi zambetul tau devine simbolul meu, ma uit la tine si atunci sentimentele mele incep sa infloreasca,de la tine am invatat de departe mai mult decat simple numere sau cuvinte.Tu esti o carte care a devenit a mea!
El:Si va ramane a ta pana cand te vei decide ca ii mai trebuie si un al doilea volum al iubirii noastre.

Eu:Ai vrea sa te lasi sa fii al meu asa cum eu sunt a ta, plina de dorinta si de dor?
El:Pentru mine faptul ca esti tu langa mine ma face sa ma simt iubit, iar asta imi spune mie nu numai ca as vrea sa fiu al tau asa cum esti tu a mea, ci ca trebuie sa fiu a tau pana cand va decide soarta!

Ea:O dragoste puternica nu are nevoie de semne…si nu are nevoie nici de maini pentru a
putea dezmierda.
El:Are nevoie de doua suflete care se vor face prin dragoste unul puternic si invulnerabil!

Ea:Aceste cuvinte prevestesc dorinta mea de neclintit de a iubi in ciuda durerii trecatoare,furie, placere, teama, liniste, rusine.Dar si fara cuvinte te voi iubi…
El:Gandindu-ma la mentalitatea ta as putea sa spun ca am sa te iubesc si am sa te simt langa mine chiar daca nu vom mai reusi sa cuvantam…Dar pana acolo mai este mult si vreau sa profit de fiecare zi in care sunt alaturi de tine. Prin toata ceata tu sa fii raza mea de soare!

Ea:Nu am stiut niciodata ca ar putea fi asa…mi-ai dat dragoastea ta indiferent de pretul platit. Cu inima mea in grija ta, nu ma voi pierde niciodata!
El:Te vad si simt cum inima imi sare din piept, dar ai dreptate, a sarit si tu ai prins-o! Cu inima ta la mn nu te vei pierde niciodata, dar nu doar ata, va fi mereu in siguranta si o voi iubi mereu!

Ea:Un juramant de dragoste este pecetea finala:…
El:Cand este intuneric, tu esti lumina mea, cand esti lumina mea, simt cum imi doresc sa fie asa toata viata, cand imi doresc sa fie asa toata viata, te iubesc pana la Dumnezeu, si cand te Iubesc pana la Dumnezeu, inseamna ca sunt al tau si asa voi fi mereu! M-ai facut sa simt dragostea adevarata si pentru asta iti multumesc dar sper ca si tu sa fii a mea si impreuna sa fim fericiti!
Juramantul meu este acela ca orice s-ar intampla, peste orice problema am da…
Iti jur ca voi face in asa fel incat sa trecem peste si la final sa fim doar eu, tu si restu’ lumii!

Ea:”Eu sunt o fereastra deschisa… pentru zborul visurilor noastre… te iubesc pana la
Doamne-Doamne si inapoi… de un infinit de ori…
Intr-o lume in care ne iubim… si tu ma stii… mai… ma vrei… iar eu…
eu te privesc si imi ajunge… te simt si nu ma satur… te am si te mai vreau… si te
mai vreau… si te maï vreau…”
El:Te am si te mai vreau! Si asa va fi mereu!


Amintire…

Si cine s-ar fi gandit ca raza va prinde curaj si va face ea primul pas? avand in vedere protestele relativ recente cu privire la simpla idee de a se vedea, initiativa ei e cel putin stranie si surprinzatoare si cu toate acestea el a acceptat….si minunea s-a intamplat!

Credea ca ii va fi greu, ca in ciuda tuturor discutiilor pe care le-au avut se va trezi in fata unui strain caruia nu va stii ce sa ii zica, ca va vorbi mult, asa cum face mereu cand este agitata, doar ca sa acopere o tacere jenanta. Credea ca o sa se simta ciudat si ca apoi totul se va schimba… dar nimic din toate astea nu s-a intamplat si cand i-a zambit jucaus iar el i-a evitat privirea si-a recapatat intregul calm.

Poate a fost rea desi nu a vrut sa fie, dar un dracusor invizibil ii soptea in ureche toate ideile acelea. A ras mult si s-a simtit bine si intre dueluri ale privirilor ( din care intotdeauna a iesit victorioasa)si discutii in contradictoriu doar de dragul de a se contrazice, timpul a zburat fara ca macar sa isi dea seama Cand s-a prefacut suparata, vroia sa se alinte si a fost incapatanata si lipicioasa cum ii sta de obicei in fire.

Si poate l-a surprins (in mod placut cum spune el) caci cu siguranta nu asta era ceea ce astepta el sa se intample dar a fost o noapte frumoasa pe care nici unul nu o regreta…