Just another WordPress.com weblog

lipsa de ocupatie

De la un timp încolo întunericul nu mai ajută la nimic…

De mult timp nu m-am mai gândit cât de importantă este noaptea pentru mine. Era o vreme când aveam pentru el aproape un cult, când apusul soarelui îmi aducea parcă ceva mai bun şi mai sănătos pentru mine. Acum nu-mi mai aduce nimic, absolut nimic, ba chiar mă face să cred că noaptea nu este altceva decât un timp care trece pe măsură ce eu îmi holbez ochii în lumina monitorului. O fi oare de rău că unele dintre cele mai vii amintiri ale mele sunt unele întunecate, adâncite în întunericul nopţii, scufundate în tăcerea care guvernează noaptea?

Reiau cumva gânduri trăite demult, în nopţi în care nu reuşeam să adorm din cauze copilăreşti, pentru că inima îmi bătea prea repede, pentru că ceva clocotea înăuntrul meu, pentru că la un moment dat telefonul ar fi vibrat şi asta, în contextul acela, ar fi însemnat ceva. Erau nişte nopţi atât de vii încât reuşeau să muşte din mine, să mă soarbă din realitatea acestei lumi. N-au reuşit să ducă însă la nimic bun, căci aşa cum reuşisem să scriu cândva (pe când încă mai aveam putere să spun ceva veritabil), după dragoste nu vine niciodată nimic bun decât, bineînţeles, mai puţină dragoste. Sau deloc. Şi oricât de mult s-ar strădui să ne predea la şcoală chestii de genul ăsta, sensul de evoluţie al timpului nu reuşeşte să-l anticipeze nimeni.

Astfel că nopţile cu parfum de fericire s-au dizolvat fără să înţeleg unde s-au dus, întunericul greu şi protector s-a ridicat fără să-l pot opri. Şi adevărul e că printre toate acestea era imposibil să nu se strecoare şi nişte clipe în care tot ceea ce este posibil şi imposibil în vieţile noastre se strânge la un loc, într-o singură noapte, şi lasă posibilitatea să se manifeste în voie. E imposibil ca apoi să nu rămâi devastata, să nu te întrebi, în singurătatea care urmează, la ce-ţi mai folosesc mâinile dacă nu poţi simţi cu ele fericirea palpabilă, la ce-ţi sunt bune buzele dacă nu mai reuşeşti să transmiţi cu ele mesaje care nu se pot pune în cuvinte.

Suntem săraci fără clipe prezente iar uneori amintirile nu ne ajută cu nimic, mai ales acestea venite din întunericul nopţii. Sunt ceea ce visez şi lucrul ăsta nu e un foarte mare avantaj pentru moment. Pentru că visez întuneric, mâini tremurânde, respiraţii întrerupte, o tăcere imensă. Şi visele astea nu duc nicăieri, nici timpul pare că nu mai duce nicăieri şi-s cumva revoltata că la şcoală au uitat să ne înveţe şi asta, că timpul uneori stă pe loc. Aşa ne-am fi permis şi noi o pauză de relaxare; cum nu o avem, stăm la pândă vânând fericirea care încă nu se vede dar pe care-o aşteptăm flămânzi. Timpul n-a luat-o încă din loc şi nici noaptea n-a trecut încă pentru a mă ridica din visele astea care mă definesc întru totul.

Anunțuri

Urcând treptele uitării…

Până la lăsarea întunericului, din zeiţa pe care el însuşi o diviniza, reuşise s-o transforme într-o mică şi neînsemnată broască râioasă, refuzandu-i orice şansă de a-şi revizui comportamentul. Aruncându-i sufletul într-un sertar căruia i-a pus lacăt, şi-a ascuns greşelile pe fundul unei sticle pe care-a aruncat-o în mare, în speranţa că astfel, va avea conştiinţa curată. Nu voia decât s-o uite, dar înainte de toate, să se răzbune, judecând-o ca şi cum nu ar cunoaşte-o. Nici pentru o clipă nu şi-ar fi imaginat că ea poate suferise de 10 ori mai mult decât el, sau că vreodată ar putea fi pus în situaţia ei.

Lăsându-se orbit de orgoliu şi uitând în totalitate de Dumnezeu, nu s-a lăsat înduioşat de inocenţa fetei care-l implora cu toată fiinţa ei s-o ierte, să-i mai acorde încă o şansa. Iertare? Cum putea el s-o ierte după ce i-a călcat orgoliul în picioare? Deşi sufletu-i era întreg, inima perfectă, prinţul nostru era devastat. Şi doar din cauza faptului că-i era ruşine cu ea. N-a iertat-o niciodată. A aruncat la gunoi toate amintirile lor. Pozelor le-a dat foc, împrăştiind cenuşa lor în văzduh. Credea că aşa o va alunga din viaţa lui.

Şi totuşi o iubea, şi ar fi dat orice pentru a fi iar iubita lui…dar timpul nu-l putea da înapoi. Tristeţea a mascat-o cu fond de ten, pentru ca ea să nu-şi dea seama că de fapt, fiecare cuvânt pe care i-l spunea, îl durea. Când ea şi-a cerut lucrurile uitate la el, i-a zis că i le aruncase, aşa cum credea că ea aruncase tot ce simţea pentru el. Apoi i-a cerşit timpul petrecut împreună. Ştia că n-avea cum să i-l înapoieze, dar el insista cu disperare, reproşându-i că i-a distrus o parte din viaţă. „Eşti sigur de ceea ce-mi ceri?” i-a zis fata. „Poţi tu să-mi dai timpul înapoi? Dă-mi-l până în ziua în care ne-am cunoscut, să ştiu să nu merg pe cărarea fatidică, ci să păcălesc soarta.”. „Nimic nu va mai fi la fel..” repezind-o, i-a zis „Nici nu vreau asta, vreau doar să ieşi din viaţa mea, să nu te mai văd niciodată!” „Pentru ultima dată te întreb, eşti sigur?” „Absolut!”

În momentul acela i-a întins o cutiuţă, pe care deschizând-o şi-a recuperat tot timpul pe care l-au petrecut impreuna. De data aceasta, el nu mai urmează calea care înainte i-a fost fatală.. La răscruce de drumuri, el alege calea cea scurtă, ocoleşte destinul, şi ajungând la capătul drumului, întâlneşte o fată cu chip de înger. Era atât de pură…vocea ei se asemăna cu cel mai fin cântec de păsărele, mângâierea ei era atât de tandră, şi parcă-ţi vindeca toate rănile doar atingându-te, privirea ei pătrundea până în adâncul sufletului tău, iar sărutul ei era atât de dulce. A fost îndeajuns să-i zâmbească pentru ca el să se îndrăgostească fără scăpare de această fantasmă. Era tot ce şi-a dorit el vreodată.

„Cu siguranţă, nimic nu va mai fi ca înainte” şi-a spus în sinea lui. A luat-o de mână, zburând împreună înspre soare… Dar aripile lui s-au topit, căzând în neant. A început să urle din toate puterile „Nu mă lăsa aici, ajută-mă! Vino şi ridică-mă-nspre cer! Nu mă părăsi!”, iar ea, răspunzându-i, i-a zis: „La fel ţi-a cerut şi Ea, şi totuşi ai părăsit-o. Te-a implorat, te-a rugat… Ar fi făcut orice ca să-ţi fie ŢIE bine! Iar tu…? I-ai spulberat toate visele, i-ai nimicit sufletul, viaţa… Dar s-a ridicat, şi-a adunat sufletul bucată cu bucată, l-a reîntregit. Ea te-ar fi ridicat, pentru ca iubirea ce-o simţea pentru tine era mai presus de orice. Chiar dacă micuţa fetiţă din ea, cu acea curiozitate a ei imensă, a făcut-o să îţi greşească, ea te iubea… Ţi-a dat aripile ei să poţi zbura… Dar tu le-ai refuzat în momentul în care n-ai vrut s-o asculţi şi s-o ierţi.”
Iar el căzuse, innecându-se printre regrete şi neputinţă…


Poveste…

Iar el inca asculta melodia ruginita de pe fundal. In realitate, spera ca, dintr-o clipa-n alta, aceasta sa se transforme in melodia pe care vor dansa impreuna o vesnicie. Chipul ei inocent si vocea sa blanda, il convingeau de fiecare data sa nu renunte la ea. Era parca dependent de fata in care credea orbeste.
Fiecare rasarit de soare ii prindea pe plaja, privind marea infinita.

-Tu stii, nu?
-Da, stiu… ii raspunse el privind in gol. In privirea trista i se citea intrebarea – care-l tortura – „de ce?”
-Pana acum, am vorbit mult prea mult, multe cuvinte s-au lasat purtate de vant, fara ca ele sa aiba, insa un inteles bine definit. Cuvintele mint, sentimentele niciodata. Si te iubesc, si ma iubesti..si ne iubim. Pentru ca iubirea noastra sa ramana pura, voi FACE, nu voi mai ZICE. Asta-ti doreai si tu, nu-i asa? Fapte, nu vorbe…
Incet se indeparta cu pasi usori, ca mai apoi sa dispara, ca si cand n-ar fi fost acolo niciodata. A plecat inainte ca el sa-i spuna ca o iubeste…
Si chiar disparuse… Ani la rand a cautat-o cu disperare, uitand ultimele ei cuvinte – „voi face, nu voi mai zice”.
La celalalt capat al lumii, o gasi.. Era la fel de frumoasa, purta o rochie lunga pana-n pamant, rosie. Parul negru ca abanosul ii cadea fin peste umerii goi. Avea aceeasi privire de acum o mie de ani, nu s-a schimbat deloc. Si inca-l iubea… Cand o vazu, se apropie incet. Isi dorea atat de mult s-o imbratiseze, asa cum facea atunci, demult. Stia cat de mult ii place sa o tina in brate.
-Te iubesc… Te-am cautat toata viata, de ce-ai plecat?
-Pentru ca asta mi-ai cerut. Mai stii, atunci cand ne-am despartit ce mi-ai zis?
-„Nu vreau sa te mai vad in viata mea!” Dar mi-ai distrus viata…
-Ti-am promis ca ma voi schimba, nu m-ai crezut… M-ai alungat din viata ta ca pe un nimic… stiai cat regret, stiai ca as fi renuntat la viata, pentru ca tu sa fii fericit. Voiai fapte.. am plecat. Stiam ca ma iubesti, stiam ca ma vei cauta.
-Eram copii…
-Da, eram copii, voiai o fata matura…
-Voiam…
-Stiu ce voiai, nu e nevoie sa-mi mai zici.
-Te voiam pe tine.
-Nu m-ai fi alungat..
-Iarta-ma!
-Tu m-ai iertat?
Atunci el si-a plecat capul… ii era rusine. Cum putea sa-i ceara ceva de care el n-a fost capabil atunci?
-Te-am iertat de mult, ii zise fata. Te-am iertat pentru ca te iubeam, si n-aveam nevoie de nimic altceva. Am crezut in tine mereu, chiar daca m-ai parasit cand aveam nevoie de tine mai mult ca oricand. Si inca te iubesc, dar e tarziu…
-Niciodata nu va fi prea tarziu pentru noi.
-Noi… Diseara voi pleca…
Fara sa mai intrebe nimic, barbatul intelese ce voia iubita lui sa-i spuna. Pe obraz ii curge o lacrima, prima lacrima varsata pentru ei.
-Ia-ma cu tine, spune-i sa ne ia pe amandoi, impreuna. Vreau sa fiu langa tine acum macar.. Te rog…
La lasarea intunericului a venit El, imbracat in alb. A luat-o de mana, si-au disparut.
-Voi veni dupa tine, la miezul noptii, sa fii pregatit, ii spuse iubita sa..
La miezul noptii si-a facut aparitia… Avea aripi de inger, purta vesminte albe.
Barbatul s-a indragostit pentru a mia oara de chipul ei… diferenta era ca de aceasta data, nimeni nu-i mai putea desparti…
-Te iubesc, sufletul meu!
Atunci au auzit aceeasi piesa de fundal. Si-au dansat ultimul lor dans. De fapt era primul… Era melodia pe care vor dansa impreuna o eternitate…


Despre femei…

Va mai amintiti voi postul acela cu dece iubim barbatii in care sunt multe argumente (cei drept cam ironice) https://kmytsu.wordpress.com/2010/08/25/de-ce-iubim-barbatii/ am gasit o chestie draguta pe net despre femei nu sunt la fel de multe ca la barbati dar este esentialul si asta cred ca e cel mai important …

Puternică sunt azi, mâine răzbunătoare
Aşa că fugi de mine când sunt ca o scânteie,
Şi chiar de slabă sunt şi plâng fără-ncetare
Eu sunt şi voi rămâne tot femeie… [Anna Panovici]

Pe fiecare femeie flutura un steag al escaladei umane. [Ionut Caragea]

Nicio femeie nu seamănă cu alta.[Mihail Drumeş]

Intuitia este o calitate a femeii care o ajuta sa-si contrazica barbatul inainte ca acesta sa apuce sa deschida gura.

Femeia e forţa motrice a vieţii. Bărbatul e doar cheia de contact. [Valeriu Butulescu]

Femeia e un alfabet
Pe care îl înveţi încet
Şi-l uiţi – deşi nu-ţi prea convine –
Exact când îl cunoşti mai bine. [Mircea Trifu]

Pe o femeie o cucereşti uşor, dar o păstrezi greu.[Mihail Drumeş]

Eu sunt femeie, şi sunt ca şi pustiul
Pot să sufoc, şi pot să-ţi ard privirea,
Şi pot sa fiu şi apa, atunci când îţi e sete
Dar să nu mă bei, de vrei să simţi iubirea.[Anna Panovici]

Dacă n-aş avea sentimente, aş putea deveni cea mai inteligentă femeie de pe pământ. [Anais Nin]

Eu sunt femie, mai pot şi ajuta
Pot să gasesc răspuns, când cineva mă-ntreabă,
Fiind femeie multe aş putea…
Dar sunt femeie, şi pot să fiu şi slabă… [Anna Panovici]

O femeie este o mască a lui Dumnezeu. [Aurel Dumitraşcu]

Numai acolo unde femeia poarta val te arde dorinta de a-i citi chipul. [ Antoine de Saint Exupery]

Nu te naşti femeie: devii. [Simone de Beauvoir]

Femeia este iubita asa cum e iubita muzica, e iubit luxul. Este spirituala sau este sentimentala si este dorita. Dar ceea ce ea crede, ceea ce simte, ceea ce poarta in gand… nu intereseaza pe nimeni. [Antoine de Saint Exupery]

Femeia nu este catusi de putin inferioara barbatului, in afara lipsei de putere. [Xenofon]

Femeile sunt al doilea mare mister al omenirii. [Anne Rice]

Toate popoarele civilizate au respectat femeia. [Jean Jacques Rousseau]

Când o femeie tace, priveşte ce spun ochii ei!…

Eu sunt femeie, şi mint fară să vreau
Şi fac orice pentru a cuceri
Pot într-o clipă sufletul să-ţi iau
Eu sunt femeie, iubesc şi pot urî… [Anna Panovici]

Sa nu lasi niciodata singura o femeie care te doreste. [Nikos Kazantzakis]

Fiecare femeie ar trebui sa foloseasca ce a primit de la „Mama Natura” inainte ca „Tatal Timp” sa i le ceara inapoi. (Laurence J. Peter)

Acum as vrea sa-mi spuneti si mie intr-un comentariu sau pe mess daca nu vreti sa expuneti tuturor in care sa imi spuneti si mie dece iubiti femeile?


Declaratie…

Ea:Ti-ai inchis vreodata ochii si ai visat la felul in care ai vrea sa fi iubit?
El: Da, i-am inchis si tot timpu vedeam ceva uimitor ce nu intelegeam. Vedeam niste lucruri uimitoare de care nu credeam ca o sa am parte…Dar tu ai facut totul posibil.
Ea:Ti-ai imaginat vreodata ce de amintiri ai avea?
El:Pana la tine eu nu am mai plans pe umarul prietenei mele, pana la tine nu am reusit niciodata cel putin sa cred ca o sa existe cineva pentru care sa imi doresc moartea pentru ca ea sa fie bine!
Ea:Sti…eu fac asta tot timpul si si ma vad pe mine impreuna cu tine si nu pot sa-mi imaginez nimic mai dulce decat sa stau langa tine,nu este nimic altceva ce as prefera sa fac decat sa ma pierd in abisul vietii impreuna cu tine.
El:Tu esti totul pentru mine si alaturi de tine vreau totul!

Ea:In fiecare zi zambetul tau devine simbolul meu, ma uit la tine si atunci sentimentele mele incep sa infloreasca,de la tine am invatat de departe mai mult decat simple numere sau cuvinte.Tu esti o carte care a devenit a mea!
El:Si va ramane a ta pana cand te vei decide ca ii mai trebuie si un al doilea volum al iubirii noastre.

Eu:Ai vrea sa te lasi sa fii al meu asa cum eu sunt a ta, plina de dorinta si de dor?
El:Pentru mine faptul ca esti tu langa mine ma face sa ma simt iubit, iar asta imi spune mie nu numai ca as vrea sa fiu al tau asa cum esti tu a mea, ci ca trebuie sa fiu a tau pana cand va decide soarta!

Ea:O dragoste puternica nu are nevoie de semne…si nu are nevoie nici de maini pentru a
putea dezmierda.
El:Are nevoie de doua suflete care se vor face prin dragoste unul puternic si invulnerabil!

Ea:Aceste cuvinte prevestesc dorinta mea de neclintit de a iubi in ciuda durerii trecatoare,furie, placere, teama, liniste, rusine.Dar si fara cuvinte te voi iubi…
El:Gandindu-ma la mentalitatea ta as putea sa spun ca am sa te iubesc si am sa te simt langa mine chiar daca nu vom mai reusi sa cuvantam…Dar pana acolo mai este mult si vreau sa profit de fiecare zi in care sunt alaturi de tine. Prin toata ceata tu sa fii raza mea de soare!

Ea:Nu am stiut niciodata ca ar putea fi asa…mi-ai dat dragoastea ta indiferent de pretul platit. Cu inima mea in grija ta, nu ma voi pierde niciodata!
El:Te vad si simt cum inima imi sare din piept, dar ai dreptate, a sarit si tu ai prins-o! Cu inima ta la mn nu te vei pierde niciodata, dar nu doar ata, va fi mereu in siguranta si o voi iubi mereu!

Ea:Un juramant de dragoste este pecetea finala:…
El:Cand este intuneric, tu esti lumina mea, cand esti lumina mea, simt cum imi doresc sa fie asa toata viata, cand imi doresc sa fie asa toata viata, te iubesc pana la Dumnezeu, si cand te Iubesc pana la Dumnezeu, inseamna ca sunt al tau si asa voi fi mereu! M-ai facut sa simt dragostea adevarata si pentru asta iti multumesc dar sper ca si tu sa fii a mea si impreuna sa fim fericiti!
Juramantul meu este acela ca orice s-ar intampla, peste orice problema am da…
Iti jur ca voi face in asa fel incat sa trecem peste si la final sa fim doar eu, tu si restu’ lumii!

Ea:”Eu sunt o fereastra deschisa… pentru zborul visurilor noastre… te iubesc pana la
Doamne-Doamne si inapoi… de un infinit de ori…
Intr-o lume in care ne iubim… si tu ma stii… mai… ma vrei… iar eu…
eu te privesc si imi ajunge… te simt si nu ma satur… te am si te mai vreau… si te
mai vreau… si te maï vreau…”
El:Te am si te mai vreau! Si asa va fi mereu!


Un gand…

„Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi si ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”
Poem de Nichita Stanescu

Esti gand stingher ce-mi dai tarcoale si cresti in mine inalt, intortocheat si mandru. Te plimbi nerusinat si indraznet dintr-un colt in altul si-mi subjugi visele.

Te misti prea repede sau stai prea incet… mi-e greu sa te prind si inchid ochii caci asa te vad cel mai bine cand pleoapele acopera scantei caprui ce bat spre verde.

Mi-e greu sa adorm cand absenta ta incarca odaia de un parfum vechi, din timpul nostru de demult… vreme de taceri ascutite tacerile tale inca mai poarta secrete sfinte ale caror praguri nu-mi este permis sa le trec.

Imi esti gandul cel mai pur, neatins de minti straine caci te nasc in mine si te opresc aici.Te simt ca pe o promisiune a bucuriilor ce nu s-au nascut inca si e bine si asa caci singuratatea se topeste in asteptarea ta…


Winter feeling…

Simt mirosul iernii ce imi inteapa sufletul si amintirea vremii se abate asupra mea,de parca ar vrea sa imi smulga credintele . Trecutul se reflecta in ochii mei si moare acolo, ca tribut al viitorului. Totul trece… efemer. Vremea s-a urcat in carul lui Cronos si s-a inecat in albastul pur al cerului de iarna, si cu ea s-au dus si visele mele. E trist sa vezi ca ramai fara simturi in fata lucrurilor ce te faceau sa atingi ,candva ,infinitul albastului strajuit de lumina blonda a soarelui. S-au dus si originile ..si brusc m-am trezit in neantul unei lumi murdarite de pacat.
Sunt singura si mi-e teama ca as putea da gres , mi-e teama ca m-as scunda in pacatul propriei mele visari. Fara trecut, prezentul si viitorul aluneca in abisurile imaginatiei.
Trecutul nu este un cufar plin de amintiri, ce au murit … ci momentul in care oamenii ce iti demonstreaza ca a fost adevarat, ca sunteti legati prin punti de incredere . Abia atunci amintirile capata valoare.Cum as putea construi prezentul cand nu am certitudinea ca nu am visat!
In concluzie , am visat …Mi-am construit proprille mele amintiri prin intermediul unor personaje fictive. Ciudat este ca le intalnesc in realitate , le-am mai cunoscut…Da,dar intr-o alta viata.


Joaca de-a cuvântul…

Mă dor gândurile, mă dor toate gândurile pe care nu le pot transpune în cuvinte. Se zbat convulsiv în mintea mea şi se lovesc de colţurile tăioase. Ecoul lor oscilează dintr-o emisferă cerebrală într-alta. Le simt – cu fiecare celulă din mine – gustul lor de rugină, mirosul tomnatic şi reflexele roşiatice, de parcă m-am născut cu ele în gînd, intercalate printre neuroni şi trombocite.

Gândurile pe care nu le pot sonoriza. Cuvintele care mă supun, mă intoxică, mă poluează. Care mă fac să mă trezesc la mijlocul nopţii pentru că am avut senzaţia că le-am prins de picioare. Pe care le visez, pe care le urăsc, care-mi întorc lăuntricul pe dos, care mă distrug şi pe care le respir în loc de oxigen. Gânduri cu care trăiesc. Pe care aş vrea să le aud rostite sau măcar smerite, potolite pe foaia albă. Să zîmbesc zeflemitor în faţa lor, iar în priviri maliţioase să mi se reflecte dulcea biruinţă. Iar ele să mă privească umile. Dar ştiu bine că fiecare literă o să mă doară ca fierul roşu imprimat pe piele. Fiecare gând dezbrăcat o să mi se fixeze proeminent în gît. Noduri de cuvinte.

Nu vreau să le închid în albe închisori, nu vreau să zgîrîi şi să rup avid din simplitatea lor. Nu vreau să le înnec în cerneală şi să le sparg de litoraluri de hîrtie.

Vreau să roiască ca un stup de albine nemuritoare deasupra noptierei mele. Vor mişuna grăbite şi haotice, mă vor cuprinde în zborul lor, mă vor îmbăta cu afrodiziaci, mă vor zăpăci şi voi cădea în suave uitări. Voi învăţa să mă joc de-a cuvintele şi să mă gândesc la negândiri. Voi face repetate transfuzii de tăceri colorate.


Arta de a muri…

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

(Mihai Eminescu)

Cineva spunea că ne naştem cu moartea în sânge, că viaţa nu e decât un drum iraţional spre acest sfârşit inevitabil. Tot ei spun că ne naştem ca să murim. Alţii cred că nu murim niciodată, dacă trăim cu adevărat. Moartea. Singura noţiune pe care omul nu a reuşit să o banalizeze cu totul. Singura experienţă, după naştere, de care toţi avem parte. Unii construiesc ipoteze pe baza acestui subiect, astfel acumulînd pe zi ce trece tot mai multe prejudecăţi. Restul transformă această idee întru-n tabu, refuzînd să o privească în ochi. Încearcă să amâne pătrunderea acestui gînd în mintea lor.

Şi poţi să-i înţelegi: atunci cînd ai 16 ani şi eşti îndrăgostit nu te vei gândi la moarte, nici atunci cînd ai doi copii pe care-i aduci în fiecare seară de la grădiniţă şi petreci cu ei cîteva ore preţioase, nici atunci nu o să-ţi rămînă timp să filosofezi asupra acestui subiect. Doar spre sfîrşit, cînd eşti bunic/a şi rareori îţi vezi nepoţii, cînd seri întregi răsfoieşti albumul cu fotografii, aceleaşi fotografii pe care le ştii deja pe de rost, dar care cu timpul nu mai reuşeşti să le desluşeşti cu ochii, ajungînd să cauţi trăsăturile copiilor prin memoria ta, doar atunci percepi ideea iminentului sfîrşit. Singurătatea amară îţi oferă acea scînteie de luciditate, sub care poţi să analizezi moartea cu tot calmul unei bătrîneţi tăcute.
Împăcat cu această idee înţelegi nişte adevăruri simple: moartea va exista doar pentru cei care rămîn. Noi continuăm să trăim în mintea lor, chiar dacă imaginea noastră se denaturează sub presiunea timpului şi a ficţiunii. Ei ne perpetuează existenţa noastră, atît cît le permite propria lor existenţă. Cea mai înfricoşătoare moarte este uitarea. Lipsa oricărei amintiri despre tine este un indiciu veridic al inexistenţei tale, un indiciu al rătăcirii fugare prin viaţă. Cu adevărat mort eşti atunci cînd nimeni nu-şi aduce aminte de tine.

Moartea biologică şi uitarea sunt doar două din cele o mie de ferestre prin care poţi lăsa viaţa să iasă din tine. Mori cîte puţin dacă intri în rutina vieţii şi mergi mereu pe aceleaşi traiectorii, dacă te complaci în nefericirea ta, dacă îţi distrugi dragostea de frică să nu te răneşti, dacă nu rişti să sari fără paraşută de pe culmile comodităţii şi siguranţei tale cotidiene, dacă măcar odată n-ai făcut ceva diferit decât restul, dacă nu vrei să-ţi descoperi talentele, dacă eşti prea orgolios pentru a cere ajutorul cuiva şi prea egoist ca să-l oferi altcuiva, dacă nu ai curajul să începi ceva de la zero, dacă nu ai încrederea în tine ca să-ţi aperi cu fermitate punctul tău de vedere, dacă nu visezi, dacă crezi că “a trăi” presupune simplul fapt de a respira. Să mori cu gîndul că nu ai făcut nici un act de rebeliune în viaţa ta, că dacă ţi-ar fi dat să mai trăieşti una ai face totul invers, că nu laşi nimic în urma ta, că ai murit mult înaintea acestei clipe, că pînă acum ai existat ca o fantomă vie – este probabil durerea care le întrece pe toate cele omeneşti.

Dezvoltăm antipatii faţă de apus, nu pentru că pierdem soarele, ci pentru că el va lumina şi fără noi. Da. Viaţa va merge mai departe. Lumea nu va simţi pe umerii ei ponderea unui oarecare sfîrşit. Nici nu va conştientiza că tu ai murit. În fiecare zi se întîmplă cîte un sfîrşit şi noi nu-l simţim. Niciodată. Nu ştim că prin Patagonia cineva a trecut în nefiinţă. Nu ne pasă că în fiecare secundă cineva trece în nefiinţă.

Moartea a sute de oameni este doar statistică. Moartea unui om apropiat e o tragedie. Deci ea ne atinge doar atunci cînd epicentrul ei este aproape de noi, atunci cînd vezi că prietenii tăi se răresc, oamenii din jurul tău se sting încet şi tu eşti absorbit de singurătate. Suntem conştienţi de ea doar atunci cînd vedem indiciile ei cu proprii ochi. Şi încercă să ne pregătim pentru o ultimă zi. Dar pentru ce? Ea nu contribuie la moarte mai mult decît toate zilele din trecut, cu păcatele şi greşelile lor ordinare. E doar o vamă problematică dintre plăcere şi tăcere. Însă nouă ne stă în fire să vulgarizăm misterele. Încercăm să învăţăm să murim – justificînd moartea, elucidînd enigme, inventînd noi ipoteze, supravieţuind fobiilor noastre – şi uităm să trăim. Moartea nu e o ştiinţă exactă – alungă din ea calculele, teoremele, prezumţiile. E o artă – învaţă să găseşti prezenţa luminoasă din ea. Nu-i o pedeapsă – eliberează-te de stereotipuri. E reîntoarcerea în starea iniţială de perfecţiune a spiritului. Nu e o dispariţie – e o apariţie în altă dimensiune.

Nu putem înţelege moartea atît timp cît facem parte din viaţă. Chiar şi atunci cînd ne vom pomeni în braţele morţii, nu ne va fi dezvăluit scopul suprem al vieţii. Pentru că nu există un scop de viaţă colectiv. Existenţa lui ar presupune o executare mecanică, o direcţie comună, banală şi fără mister spre care toţi ne-am îndrepta în turmă. Dacă tot murim, trebuie să dăm vieţii un sens pe care îl descoperim fiecare pentru sine. Căutarea lui este o acţiune pornită din iniţiativă personală şi realizată tot personal. Şi poate că însăşi această căutare devine un sens al vieţii pentru unii.

Confundăm deseori sensul vieţii cu obiectivele pe care le realizăm de-a lungul vieţii (intemeierea unei familii, educarea copiilor, realizarea pe plan profesional etc). Însă aceste obiective nu au destul substrat spiritual ca să devina un sens al vietii, iar împlinirea lor definitivă te poate aduce în pragul unei crize existenţiale. Din această cauză e preferabil să trăieşti mereu sub agonia semnului de întrebare, decît sub mediocritatea unui răspuns pripit. E mai plăcută febrilitatea căutării, decît traseul prompt spre un punct bine fixat.

Nu ne este frică de moarte, ne înspăimîntă eternitatea ei. Ne irită imposibilitatea întoarcerii. Ne cutremură necunoaşterea din ea şi de după ea. Ne supără caracterul ei implacabil. Dar cît nu ne-am revolta împotriva ei, mai devreme sau mai târziu, va trebui să stăm faţă-n faţă cu ea. Şi ajungem să căutăm surse care să ne înveţe să avem curajul să o privim în ochi. Şi probabil că acea sursă care ne va învăţa să murim, va fi aceeaşi care ne va învăţa să trăim.

Dacă am şti că ne-a mai rămas să trăim o zi, cel mai probabil că nu am face nimic esenţial, pentru că majoritatea acţiunilor oamenilor se bazează pe continuitatea vieţii. Orice muritor speră că va apuca ziua de mâine. Pe asta se bazează funcţionalitatea societăţii. Deseori ne întrebăm de ce trebuie să murim, de ce nu putem trăi veşnic. Murim pentru că asta e consecinţa faptului că Adam a muşcat din măr. Murim pentru că ne-am născut sub condiţia asta. Murim pentru ca alţii să aibă ocazia să se nască. Murim pentru ca alţii să preţuiască viaţa. Murim pentru ca ei să nu întîrzie să-şi spună că se iubesc. Murim ca să-i anunţăm că timpul e scurt. Murim pentru că creierul devine suprapopulat de gânduri, iar inima arhiplină de trăiri. Murim ca sumă a tuturor renunţărilor pe care am ales să le facem. Murim ca să ne vedem cu ochi străini pe noi, aşa cum am fost. Murim pentru a înceta să mai păcătuim. Murim pentru că acesta este ciclul vital al omenirii. Murim.

Iar murind, trecem dincolo de spaţiu şi de timp. Pagina noastră nu este ruptă din cartea vieţii, ci doar tradusă într-o altă limbă. Ne transpunem într-o lume pe care am creat-o încă atunci cînd eram în viaţă. Ultima secundă pe care o trăim se dilată la nesfîrşit, ultimul sentiment se scurge în eternitate, iar ultimul gînd se materializează. Cu alte cuvinte, moartea ar putea fi gîndită şi tot ce gîndeşti acum despre ea vei trăi apoi, fiindcă tot ce vei lua cu tine dincolo sunt gîndurile tale.

Nu a trăit mai mult cel care a existat mai mulţi ani, ci cel care a simţit viaţa mai intens. Morţii devin tot mai mulţi. E greu să găseşti în ziua de azi un Viu.

Într-o zi viaţa îţi va trece prin faţa ochilor, asigură-te că atunci cînd se va întîmpla, vei avea ce privi şi va merita să priveşti. Învaţă să mori, trăind cu adevărat!


Povestea omului…

Din prea multa dragoste s-a nascut omul … un pui de om, lipsit de patimi sau pacate.

Dintr-un pui de om cu scancete adorabile s-a facut copil cu zambete sincere si lacrimi curate.

Din copil cu vise nastrusnice s-a facut adolescent, cu iubiri patimase si dezamagiri crunte.

Din adolescent cu iluzii spulberate dar prea multa energie s-a facut tanar, cu dorinte aprige de a schimba lumea si suflet frumos.

Din tanar cu idei marete si cu inima plina ( si de bune si de rele caci pana la urma viata e frumoasa) s-a facut om mare, cu viata tihnita si fara de complicatii inutile.

Din om mare cu ganduri de vacanta si copii s-a facut batran, cu povesti de spus nepotilor si ochi calzi de intelepciune…

…si apoi a murit impacat caci viata i-a fost frumoasa si a iubit.