Just another WordPress.com weblog

probabil iar delirez

Urma ramasa atunci cand in vis am alunecat pe o amintire…

Am tras de multe ori mai demult concluzia că cea care am ajuns să fiu în acestă zi, în acest prezent oarecum palpabil, nu sunt decât o lungă serie de factori şi evenimente care s-au strâns de-a lungul timpului şi se rotesc în jurul meu de parcă aş fi un atractor straniu fără posibilitatea de a putea fi înţeles. Pentru că în realitate ajungem să târâm după noi toate clipele frumoase (dar şi toate dezamăgirile), amintirea tuturor cărţilor pe care le-am citit şi a fiecărui ceai în care ne-am scufundat minţile, strălucirea fiecărui zâmbet care ni s-a adresat şi căldura fiecărei îmbrăţişări pe care am primit-o. Ajungem să fim astfel propriile noastre urme prin viaţă. Nimic mai mult, nimic mai complex, astăzi sunt doar urma finală pe care o las ca dovadă a celei care voi fi mâine. Ar trebui însă să observ că ceea ce-am ajuns mi se datorează într-o foarte mică măsură. Totul este de fapt influenţa celor pe care i-am cunoscut, iar în adolescenţă este foarte uşor să accepţi influenţe mai ales când ai o oarecare idee referitoare la ceea ce cauţi.
Şi e frumos să cauţi orice e bine pentru tine, mai puţin fericirea, căci căutarea ei n-a fost mereu decât un vis înceţoşat, un val slab ce se sparge la ţărm. Căutarea fericirii mi-a părut, încă de când am priceput ce înseamnă fericirea cu adevărat, doar esenţa unei vieţi ratate.
Iată-mă astăzi, într-una din acele multe zile în care nu se întâmplă nimic, cum mă refugiez iarăşi în sfera acelor gânduri care spun totul despre mine dar nimic esenţial cât să priceapă şi ceilalţi, ca şi cum gândurile mele ar trebui să fie un canal de comunicare dintre egoul înlănţuit în timp şi ceea ce-l înconjoară, lumea abstractă şi indiferentă, restul. Şi dintre gândurile cele mai puternice, cele mai presante şi obsesive se ridică calm acela care-mi spune că nimic nu rămâne mai puternic ancorat de noi, că nimic nu este mai brutal decât acel câine turbat ce ne-a muşcat cândva şi nu ne-a mai dat drumul nicicând, animal pe care-l reprezint metaforic drept toate acele lucruri începute cândva şi niciodată terminate, ca acele fraze lăsate în suspans la mijlocul ideii şi niciodată continuate, fără niciun punct, fără semnul exclamării, fără nici măcar un punct şi o virgulă. Găsesc aici poveştile neterminate pe care le-am început cândva, poveşti formate însă nu din cuvinte ci construite din amintiri. Iubiri imposibile, curse disperate prin vis, tulburări de comportament, antisociabilitate, refugiu în subconştient. Poveşti neterminate. Şi dacă de orice altceva reuşeşti să mai scapi cumva (până şi de obsesia fericirii), din chestiile astea nu te mai ridici atât de uşor. Pentru că porţi după tine şi nesfârşitul lucrurilor, probabilitatea revenirii lor, a continuării, a spargerii unui blocaj. Cum sau de ce se ajunge într-o asemenea situaţie întrece deja posibilităţile mele de expresie întrucât aceste lucruri nu prea mai depind de mine, deşi sunt de acord că intr-o oarecare măsură eu le sunt cauza. Aşa că altfel spus eu am destabilizat timpul. Iar în prezent, neavând ce altceva să fac, trag după mine, bolnăvicios, imposibilitatea trecutului dar şi probabilitatea (nu şi speranţa) viitorului. Ceva concluzii trase în urma acestei destabilizări mi-ar spune că existenţa mea este strict limitată de percepţia persoanelor spre care eu tind. Nu exist decât atunci când prezint vreun interes. În restul timpului trăiesc în abandon, în uitare, în posibilitate. Trăiesc ca un copil căruia nu i se acordă atenţie, ca un copil repudiat, mutant. Şi iată cum am reuşit fără să vreau să trasez o linie între “a trăi” şi “a exista”, între aceste două idei guvernate de o alta la fel de alienabilă: “a fi viu”. Dar cine mai este cu adevărat viu în lumea asta?

Anunțuri

Cele doua cuvinte :)

Va mai amintiti voi postul acela „De ce iubim barbatii…” ei bine am gasit un filmulet simpatic pe net si cred ca avand la baza postul anterior melodia se muleaza foarte bine pe subiect…ia zice-ti voi ce parere aveti?


Urcând treptele uitării…

Până la lăsarea întunericului, din zeiţa pe care el însuşi o diviniza, reuşise s-o transforme într-o mică şi neînsemnată broască râioasă, refuzandu-i orice şansă de a-şi revizui comportamentul. Aruncându-i sufletul într-un sertar căruia i-a pus lacăt, şi-a ascuns greşelile pe fundul unei sticle pe care-a aruncat-o în mare, în speranţa că astfel, va avea conştiinţa curată. Nu voia decât s-o uite, dar înainte de toate, să se răzbune, judecând-o ca şi cum nu ar cunoaşte-o. Nici pentru o clipă nu şi-ar fi imaginat că ea poate suferise de 10 ori mai mult decât el, sau că vreodată ar putea fi pus în situaţia ei.

Lăsându-se orbit de orgoliu şi uitând în totalitate de Dumnezeu, nu s-a lăsat înduioşat de inocenţa fetei care-l implora cu toată fiinţa ei s-o ierte, să-i mai acorde încă o şansa. Iertare? Cum putea el s-o ierte după ce i-a călcat orgoliul în picioare? Deşi sufletu-i era întreg, inima perfectă, prinţul nostru era devastat. Şi doar din cauza faptului că-i era ruşine cu ea. N-a iertat-o niciodată. A aruncat la gunoi toate amintirile lor. Pozelor le-a dat foc, împrăştiind cenuşa lor în văzduh. Credea că aşa o va alunga din viaţa lui.

Şi totuşi o iubea, şi ar fi dat orice pentru a fi iar iubita lui…dar timpul nu-l putea da înapoi. Tristeţea a mascat-o cu fond de ten, pentru ca ea să nu-şi dea seama că de fapt, fiecare cuvânt pe care i-l spunea, îl durea. Când ea şi-a cerut lucrurile uitate la el, i-a zis că i le aruncase, aşa cum credea că ea aruncase tot ce simţea pentru el. Apoi i-a cerşit timpul petrecut împreună. Ştia că n-avea cum să i-l înapoieze, dar el insista cu disperare, reproşându-i că i-a distrus o parte din viaţă. „Eşti sigur de ceea ce-mi ceri?” i-a zis fata. „Poţi tu să-mi dai timpul înapoi? Dă-mi-l până în ziua în care ne-am cunoscut, să ştiu să nu merg pe cărarea fatidică, ci să păcălesc soarta.”. „Nimic nu va mai fi la fel..” repezind-o, i-a zis „Nici nu vreau asta, vreau doar să ieşi din viaţa mea, să nu te mai văd niciodată!” „Pentru ultima dată te întreb, eşti sigur?” „Absolut!”

În momentul acela i-a întins o cutiuţă, pe care deschizând-o şi-a recuperat tot timpul pe care l-au petrecut impreuna. De data aceasta, el nu mai urmează calea care înainte i-a fost fatală.. La răscruce de drumuri, el alege calea cea scurtă, ocoleşte destinul, şi ajungând la capătul drumului, întâlneşte o fată cu chip de înger. Era atât de pură…vocea ei se asemăna cu cel mai fin cântec de păsărele, mângâierea ei era atât de tandră, şi parcă-ţi vindeca toate rănile doar atingându-te, privirea ei pătrundea până în adâncul sufletului tău, iar sărutul ei era atât de dulce. A fost îndeajuns să-i zâmbească pentru ca el să se îndrăgostească fără scăpare de această fantasmă. Era tot ce şi-a dorit el vreodată.

„Cu siguranţă, nimic nu va mai fi ca înainte” şi-a spus în sinea lui. A luat-o de mână, zburând împreună înspre soare… Dar aripile lui s-au topit, căzând în neant. A început să urle din toate puterile „Nu mă lăsa aici, ajută-mă! Vino şi ridică-mă-nspre cer! Nu mă părăsi!”, iar ea, răspunzându-i, i-a zis: „La fel ţi-a cerut şi Ea, şi totuşi ai părăsit-o. Te-a implorat, te-a rugat… Ar fi făcut orice ca să-ţi fie ŢIE bine! Iar tu…? I-ai spulberat toate visele, i-ai nimicit sufletul, viaţa… Dar s-a ridicat, şi-a adunat sufletul bucată cu bucată, l-a reîntregit. Ea te-ar fi ridicat, pentru ca iubirea ce-o simţea pentru tine era mai presus de orice. Chiar dacă micuţa fetiţă din ea, cu acea curiozitate a ei imensă, a făcut-o să îţi greşească, ea te iubea… Ţi-a dat aripile ei să poţi zbura… Dar tu le-ai refuzat în momentul în care n-ai vrut s-o asculţi şi s-o ierţi.”
Iar el căzuse, innecându-se printre regrete şi neputinţă…


De ce scriem?

Stateam dumica pe geam in sala de muzica asteptand sa se stranga lumea pentru repetitiile de la stev si mi-au venit niste intrebari in cap ce-i drept unii ar zice ca sunt normale cum zic eu altii nu, dar asta ramane la aprecierea fiecaruia si totusi…

De ce scriem?De ce compunem?De unde au luat nastere atatea creatii?Care e motivarea noastra?

Creatia se naste din iubire,din ura sau din ambitie.Opera te reprezinta,e o oglinda a interiorului,la fel cum ochii sunt poarta catre sufletul tau.
Scriem din iubire pentru ca vrem sa impartasim emotiile,trairile,bucuriile si altora.Iubirea se revarsa si e infinita.Cand iubim avem inspiratie,suntem creativi si putem atinge necunoscutul si sa vedem lumea altfel.Creatia se naste de la sine;fara efort,fara durere,fara ambitie.

Cand scriem din ura sau din durere,e altceva.Nu vrem sa ne impartasim durerea,suferinta ci vrem sa avem un refugiu.Sa evadam din normal,sa evitam banalul,sa pasim intr-o alta lume.Te eliberezi creand.Fugi de lume prin picioarele personajelor.Iti alegi singur un final povestii.Poate fi unul diferit de sfarsitul episoadelor din viata ta.Cuvintele iau nastere din durere,literele din lacrimi,personajele din ura.

Cel mai rau e sa scriem din ambitie.Ambitia e doar mobilul care ne motiveaza.Scopul poate fi:faima,averea,prestigiul..etc…
Opera scrisa din ambitie nu e creatie,nu are viata pentru ca nu are la baza sentimente.E seaca.Ca sa creezi trebuie sa te sacrifici,sa dai ce ai mai bun din tine.
Marii scriitori au scris,au suferit si multi au murit inainte de a li se recunoaste valoarea.Nu au primit nici un ban pentru munca lor.
Sa muncesti pentru sufletul tau,nu presupune o rasplata materiala.


De vorba cu un inger…

Azi a fost una din cele mai ingrozitoare zile..Zi in care am crezut ca sfarsesc. Zi cu un ocean infinit de lacrimi..Nimic nu mai era la fel..nu mai era frumos..era diferit..Nu mai eram in camera mea unde totul era roz…pazit de ochii lumii..sa nu pot vedea realitatea..Dar m-am desprins cu un deget de „frumos” si m-am uitat cu o coada a ochiului in lumea intunericului..si fara sa vreau..am cazut.Nu mai era nimic „perfect”.Vedeam trupuri invaluite in pelerine negre si ochelari la ochi apropiindu-se de mine..toti parca imi strigau numele intr-un ecou nesfarsit..parca ma amenintau…. se auzea de peste tot..eram ingrozita..Luna era diferita..avea o culoare purpurie..iar copacii se leganau in bataia vantului..de parca plangeau..Acolo nu existau flori.. nu erau zambete.. Se auzeau doar tipete.. in aer era ura.
M-am ridicat..si am inceput sa merg..era asa diferit..nu-mi venea sa sa cred..Am privit stelele care parca erau pictate in rosu si verde.. si mi-am spus in soapta..
– „Doamne..oare unde am ajuns..ce se intampla cu mine…?”
~ „Esti unde trebuie..Si trebuia de mult…aici ai fost mereu..doar ca nu ti-ai dat seama..”
– „Da..sigur..Stai ! Cine esti?..De unde se aude vocea asta..? ”
~ „Sunt ingerul tau pazitor..”
– „Minti..De ce ai aparut tocami acum..?”
~ „Gresesti..eu mereu am fost langa tine..”
– „Nu zau :-J.Pana acum cand aveam nopti nedormite si pline de lacrimi..unde erai..?”
~ „Iti stergeam lacrimile..iti ascultam problemele si plangeam cu tine..chiar daca tu nu observai..toti ceilalti radeau de tine..nu le pasa..eu eram singurul care eram langa tine..nu te-am lasat niciodata din ziua in care te-ai nascut..UN SFAT AR FI SA NU MAI AI INCREDERE NICIODATA IN NIMENI..DOAR IN TINE ! 🙂 „


Declaratie…

Ea:Ti-ai inchis vreodata ochii si ai visat la felul in care ai vrea sa fi iubit?
El: Da, i-am inchis si tot timpu vedeam ceva uimitor ce nu intelegeam. Vedeam niste lucruri uimitoare de care nu credeam ca o sa am parte…Dar tu ai facut totul posibil.
Ea:Ti-ai imaginat vreodata ce de amintiri ai avea?
El:Pana la tine eu nu am mai plans pe umarul prietenei mele, pana la tine nu am reusit niciodata cel putin sa cred ca o sa existe cineva pentru care sa imi doresc moartea pentru ca ea sa fie bine!
Ea:Sti…eu fac asta tot timpul si si ma vad pe mine impreuna cu tine si nu pot sa-mi imaginez nimic mai dulce decat sa stau langa tine,nu este nimic altceva ce as prefera sa fac decat sa ma pierd in abisul vietii impreuna cu tine.
El:Tu esti totul pentru mine si alaturi de tine vreau totul!

Ea:In fiecare zi zambetul tau devine simbolul meu, ma uit la tine si atunci sentimentele mele incep sa infloreasca,de la tine am invatat de departe mai mult decat simple numere sau cuvinte.Tu esti o carte care a devenit a mea!
El:Si va ramane a ta pana cand te vei decide ca ii mai trebuie si un al doilea volum al iubirii noastre.

Eu:Ai vrea sa te lasi sa fii al meu asa cum eu sunt a ta, plina de dorinta si de dor?
El:Pentru mine faptul ca esti tu langa mine ma face sa ma simt iubit, iar asta imi spune mie nu numai ca as vrea sa fiu al tau asa cum esti tu a mea, ci ca trebuie sa fiu a tau pana cand va decide soarta!

Ea:O dragoste puternica nu are nevoie de semne…si nu are nevoie nici de maini pentru a
putea dezmierda.
El:Are nevoie de doua suflete care se vor face prin dragoste unul puternic si invulnerabil!

Ea:Aceste cuvinte prevestesc dorinta mea de neclintit de a iubi in ciuda durerii trecatoare,furie, placere, teama, liniste, rusine.Dar si fara cuvinte te voi iubi…
El:Gandindu-ma la mentalitatea ta as putea sa spun ca am sa te iubesc si am sa te simt langa mine chiar daca nu vom mai reusi sa cuvantam…Dar pana acolo mai este mult si vreau sa profit de fiecare zi in care sunt alaturi de tine. Prin toata ceata tu sa fii raza mea de soare!

Ea:Nu am stiut niciodata ca ar putea fi asa…mi-ai dat dragoastea ta indiferent de pretul platit. Cu inima mea in grija ta, nu ma voi pierde niciodata!
El:Te vad si simt cum inima imi sare din piept, dar ai dreptate, a sarit si tu ai prins-o! Cu inima ta la mn nu te vei pierde niciodata, dar nu doar ata, va fi mereu in siguranta si o voi iubi mereu!

Ea:Un juramant de dragoste este pecetea finala:…
El:Cand este intuneric, tu esti lumina mea, cand esti lumina mea, simt cum imi doresc sa fie asa toata viata, cand imi doresc sa fie asa toata viata, te iubesc pana la Dumnezeu, si cand te Iubesc pana la Dumnezeu, inseamna ca sunt al tau si asa voi fi mereu! M-ai facut sa simt dragostea adevarata si pentru asta iti multumesc dar sper ca si tu sa fii a mea si impreuna sa fim fericiti!
Juramantul meu este acela ca orice s-ar intampla, peste orice problema am da…
Iti jur ca voi face in asa fel incat sa trecem peste si la final sa fim doar eu, tu si restu’ lumii!

Ea:”Eu sunt o fereastra deschisa… pentru zborul visurilor noastre… te iubesc pana la
Doamne-Doamne si inapoi… de un infinit de ori…
Intr-o lume in care ne iubim… si tu ma stii… mai… ma vrei… iar eu…
eu te privesc si imi ajunge… te simt si nu ma satur… te am si te mai vreau… si te
mai vreau… si te maï vreau…”
El:Te am si te mai vreau! Si asa va fi mereu!


In cautarea mea…

Cine sunt? Ce e viata? Ce caut aici si acum? De ce nu atunci si nu mai tarziu? Ce e sufletul? Ce e mintea? Ce e trecutul, prezentul si viitorul? Ce e necunoscutul? Ce e viata si ce e moartea? Ce e sinceritatea, credinta, dragostea, dreptatea si indoiala? Care este locul meu in aceasta lume si in acest timp?

Intotdeauna, mi-am pus intrebari. La 15, 20, 25 de ani, la orice varsta…Sunt intrebari cu variante de raspuns. Un adevarat pacat adresat Divinitatii…

De cand ma stiu mi-am pus intrebari asupra existentei mele, asupra sentimentelor si emotiilor mele. Am vrut sa stiu ce simt, ce vreau, ce ma nelinisteste, ce imi displace, ce ma raneste si ce ma vindeca.

M-am cautat in intrebari, in raspunsuri, in lacrimi, in zambete, in oftari, in cuvinte, dar si in gesturi.

M-am cautat in mine, in ceilalti, in lucruri, in amintiri, in trecut si in viitor, dar mai putin in prezent. In inconstient, dar si in constient. In ratiune si simtire. In minte si in suflet.

Daca m-am gasit? Pe jumatate. Inca ma mai caut. Inca mai caut parti ale mele raspandite in lumea asta. Inca mai caut locul in care sa ma simt intregita si completa. Inca mai caut persoana care sa impartaseasca cu mine dorinta de dezvoltare si evolutie personala si care sa se regaseasca alaturi de mine, astfel incat sa avem ocazia de a ne gasi unul alaturi de celalalt.

Evolutia inseamna o cautare continua. Ne gasim in locuri diferite in momente diferite in stadii de dezvoltare personale diferite. Pana unde vreau sa evoluez? Care e capatul? Nu stiu. Probabil, pana imi voi atinge completitudinea.

In ceea ce scriu ma caut pe mine, incerc sa ma gasesc si sa ma regasesc. Sa-i ajut pe ceilalti in calatoria lor catre propria fiinta. Sa impartasesc necunoscutul si propriul impresionabil spre adevarata incantare si curiozitate a unui alt suflet in cautare de sine


Amintiri…

Stateam aseara in pat cu privirea catre televizor dar cu gandul plecat…imi aminteam de momentele in care imi era frica si simteam asta in bataile inimii, in acel frig ce intra prin piele, in sacadatia plamanilor si in sangele care curgea mai incet ca niciodata;
Ce puerila eram atunci cand gandurile ma napadeau si evitam sa ma exteriorizez de frica… de frica? Ce hilar pare acum!
Ma ascundeam in lacrimi de tristete si nu gaseam niciodata butonul de „close”.
Ma amuz cand ma vad in amintiri … cat de terifiata eram in situatiile in care eram pusa intre ciocan si nicovala fara sa fie locul meu acolo;
Acum sunt indiferenta la tot ceea ce atunci parea a fi imposibil de depasit.

Nu imi este teama sa: spun ceea ce gandesc, scriu cuvinte care consider ca exprima stari sau caracterizari ale persoanelor, fac gesturi fara a imi pasa de privirile celorlalti, raspund la telefon fara sa ma gandesc ce isi doreste interlocutorul, imi exprim opinia pentru ca am acest drept, accept fericirea in viata mea – pentru ca o merit.

Daca atunci cand am inceput sa pasesc pe acest drum, aveam o retinere in ceea ce insemna fericire, iubire, zambete, vise, sperante si ganduri impartasite…acum pot spune ca nimic nu mai este cum a fost.

Traiesc clipa de fericire fara a ma gandi daca maine voi mai avea parte de ea, iubesc intens lasand uitarii gandul ca intr-o zi o sa ma trezesc si o sa fiu rece in ceea ce priveste sentimentele, zambesc mereu…chiar si atunci cand plang, visez fie ca vreau sau nu – imi place sa fac asta si mai ales sa pun in practica anumite chichite din vis, sper adesea ca oamenii nu vor mai barfii si vor lasa de-o parte ranchiuna, imi impartasesc gandurile prin scris chiar daca a doua zi este posibil sa primesc o eticheta din partea celor ce au citit, IMI ASUM RISCUL SA SCRIU CU DUBLU INTELES si prefer sa las pe fiecare sa inteleaga ceea ce isi doreste…este un sport frumos sa citesti printre randuri 🙂 .

Am umblat prin multitudinea de ganduri ravasite de care nu mai stiam nimic…am sters amintirile uitate intr-un sertar prafuit si mi-am dat seama ca m-am schimbat mult fara sa bag de seama acest lucru…


Winter feeling…

Simt mirosul iernii ce imi inteapa sufletul si amintirea vremii se abate asupra mea,de parca ar vrea sa imi smulga credintele . Trecutul se reflecta in ochii mei si moare acolo, ca tribut al viitorului. Totul trece… efemer. Vremea s-a urcat in carul lui Cronos si s-a inecat in albastul pur al cerului de iarna, si cu ea s-au dus si visele mele. E trist sa vezi ca ramai fara simturi in fata lucrurilor ce te faceau sa atingi ,candva ,infinitul albastului strajuit de lumina blonda a soarelui. S-au dus si originile ..si brusc m-am trezit in neantul unei lumi murdarite de pacat.
Sunt singura si mi-e teama ca as putea da gres , mi-e teama ca m-as scunda in pacatul propriei mele visari. Fara trecut, prezentul si viitorul aluneca in abisurile imaginatiei.
Trecutul nu este un cufar plin de amintiri, ce au murit … ci momentul in care oamenii ce iti demonstreaza ca a fost adevarat, ca sunteti legati prin punti de incredere . Abia atunci amintirile capata valoare.Cum as putea construi prezentul cand nu am certitudinea ca nu am visat!
In concluzie , am visat …Mi-am construit proprille mele amintiri prin intermediul unor personaje fictive. Ciudat este ca le intalnesc in realitate , le-am mai cunoscut…Da,dar intr-o alta viata.


Joaca de-a cuvântul…

Mă dor gândurile, mă dor toate gândurile pe care nu le pot transpune în cuvinte. Se zbat convulsiv în mintea mea şi se lovesc de colţurile tăioase. Ecoul lor oscilează dintr-o emisferă cerebrală într-alta. Le simt – cu fiecare celulă din mine – gustul lor de rugină, mirosul tomnatic şi reflexele roşiatice, de parcă m-am născut cu ele în gînd, intercalate printre neuroni şi trombocite.

Gândurile pe care nu le pot sonoriza. Cuvintele care mă supun, mă intoxică, mă poluează. Care mă fac să mă trezesc la mijlocul nopţii pentru că am avut senzaţia că le-am prins de picioare. Pe care le visez, pe care le urăsc, care-mi întorc lăuntricul pe dos, care mă distrug şi pe care le respir în loc de oxigen. Gânduri cu care trăiesc. Pe care aş vrea să le aud rostite sau măcar smerite, potolite pe foaia albă. Să zîmbesc zeflemitor în faţa lor, iar în priviri maliţioase să mi se reflecte dulcea biruinţă. Iar ele să mă privească umile. Dar ştiu bine că fiecare literă o să mă doară ca fierul roşu imprimat pe piele. Fiecare gând dezbrăcat o să mi se fixeze proeminent în gît. Noduri de cuvinte.

Nu vreau să le închid în albe închisori, nu vreau să zgîrîi şi să rup avid din simplitatea lor. Nu vreau să le înnec în cerneală şi să le sparg de litoraluri de hîrtie.

Vreau să roiască ca un stup de albine nemuritoare deasupra noptierei mele. Vor mişuna grăbite şi haotice, mă vor cuprinde în zborul lor, mă vor îmbăta cu afrodiziaci, mă vor zăpăci şi voi cădea în suave uitări. Voi învăţa să mă joc de-a cuvintele şi să mă gândesc la negândiri. Voi face repetate transfuzii de tăceri colorate.