Just another WordPress.com weblog

tu…

Urma ramasa atunci cand in vis am alunecat pe o amintire…

Am tras de multe ori mai demult concluzia că cea care am ajuns să fiu în acestă zi, în acest prezent oarecum palpabil, nu sunt decât o lungă serie de factori şi evenimente care s-au strâns de-a lungul timpului şi se rotesc în jurul meu de parcă aş fi un atractor straniu fără posibilitatea de a putea fi înţeles. Pentru că în realitate ajungem să târâm după noi toate clipele frumoase (dar şi toate dezamăgirile), amintirea tuturor cărţilor pe care le-am citit şi a fiecărui ceai în care ne-am scufundat minţile, strălucirea fiecărui zâmbet care ni s-a adresat şi căldura fiecărei îmbrăţişări pe care am primit-o. Ajungem să fim astfel propriile noastre urme prin viaţă. Nimic mai mult, nimic mai complex, astăzi sunt doar urma finală pe care o las ca dovadă a celei care voi fi mâine. Ar trebui însă să observ că ceea ce-am ajuns mi se datorează într-o foarte mică măsură. Totul este de fapt influenţa celor pe care i-am cunoscut, iar în adolescenţă este foarte uşor să accepţi influenţe mai ales când ai o oarecare idee referitoare la ceea ce cauţi.
Şi e frumos să cauţi orice e bine pentru tine, mai puţin fericirea, căci căutarea ei n-a fost mereu decât un vis înceţoşat, un val slab ce se sparge la ţărm. Căutarea fericirii mi-a părut, încă de când am priceput ce înseamnă fericirea cu adevărat, doar esenţa unei vieţi ratate.
Iată-mă astăzi, într-una din acele multe zile în care nu se întâmplă nimic, cum mă refugiez iarăşi în sfera acelor gânduri care spun totul despre mine dar nimic esenţial cât să priceapă şi ceilalţi, ca şi cum gândurile mele ar trebui să fie un canal de comunicare dintre egoul înlănţuit în timp şi ceea ce-l înconjoară, lumea abstractă şi indiferentă, restul. Şi dintre gândurile cele mai puternice, cele mai presante şi obsesive se ridică calm acela care-mi spune că nimic nu rămâne mai puternic ancorat de noi, că nimic nu este mai brutal decât acel câine turbat ce ne-a muşcat cândva şi nu ne-a mai dat drumul nicicând, animal pe care-l reprezint metaforic drept toate acele lucruri începute cândva şi niciodată terminate, ca acele fraze lăsate în suspans la mijlocul ideii şi niciodată continuate, fără niciun punct, fără semnul exclamării, fără nici măcar un punct şi o virgulă. Găsesc aici poveştile neterminate pe care le-am început cândva, poveşti formate însă nu din cuvinte ci construite din amintiri. Iubiri imposibile, curse disperate prin vis, tulburări de comportament, antisociabilitate, refugiu în subconştient. Poveşti neterminate. Şi dacă de orice altceva reuşeşti să mai scapi cumva (până şi de obsesia fericirii), din chestiile astea nu te mai ridici atât de uşor. Pentru că porţi după tine şi nesfârşitul lucrurilor, probabilitatea revenirii lor, a continuării, a spargerii unui blocaj. Cum sau de ce se ajunge într-o asemenea situaţie întrece deja posibilităţile mele de expresie întrucât aceste lucruri nu prea mai depind de mine, deşi sunt de acord că intr-o oarecare măsură eu le sunt cauza. Aşa că altfel spus eu am destabilizat timpul. Iar în prezent, neavând ce altceva să fac, trag după mine, bolnăvicios, imposibilitatea trecutului dar şi probabilitatea (nu şi speranţa) viitorului. Ceva concluzii trase în urma acestei destabilizări mi-ar spune că existenţa mea este strict limitată de percepţia persoanelor spre care eu tind. Nu exist decât atunci când prezint vreun interes. În restul timpului trăiesc în abandon, în uitare, în posibilitate. Trăiesc ca un copil căruia nu i se acordă atenţie, ca un copil repudiat, mutant. Şi iată cum am reuşit fără să vreau să trasez o linie între “a trăi” şi “a exista”, între aceste două idei guvernate de o alta la fel de alienabilă: “a fi viu”. Dar cine mai este cu adevărat viu în lumea asta?

Anunțuri

Cele doua cuvinte :)

Va mai amintiti voi postul acela „De ce iubim barbatii…” ei bine am gasit un filmulet simpatic pe net si cred ca avand la baza postul anterior melodia se muleaza foarte bine pe subiect…ia zice-ti voi ce parere aveti?


Urcând treptele uitării…

Până la lăsarea întunericului, din zeiţa pe care el însuşi o diviniza, reuşise s-o transforme într-o mică şi neînsemnată broască râioasă, refuzandu-i orice şansă de a-şi revizui comportamentul. Aruncându-i sufletul într-un sertar căruia i-a pus lacăt, şi-a ascuns greşelile pe fundul unei sticle pe care-a aruncat-o în mare, în speranţa că astfel, va avea conştiinţa curată. Nu voia decât s-o uite, dar înainte de toate, să se răzbune, judecând-o ca şi cum nu ar cunoaşte-o. Nici pentru o clipă nu şi-ar fi imaginat că ea poate suferise de 10 ori mai mult decât el, sau că vreodată ar putea fi pus în situaţia ei.

Lăsându-se orbit de orgoliu şi uitând în totalitate de Dumnezeu, nu s-a lăsat înduioşat de inocenţa fetei care-l implora cu toată fiinţa ei s-o ierte, să-i mai acorde încă o şansa. Iertare? Cum putea el s-o ierte după ce i-a călcat orgoliul în picioare? Deşi sufletu-i era întreg, inima perfectă, prinţul nostru era devastat. Şi doar din cauza faptului că-i era ruşine cu ea. N-a iertat-o niciodată. A aruncat la gunoi toate amintirile lor. Pozelor le-a dat foc, împrăştiind cenuşa lor în văzduh. Credea că aşa o va alunga din viaţa lui.

Şi totuşi o iubea, şi ar fi dat orice pentru a fi iar iubita lui…dar timpul nu-l putea da înapoi. Tristeţea a mascat-o cu fond de ten, pentru ca ea să nu-şi dea seama că de fapt, fiecare cuvânt pe care i-l spunea, îl durea. Când ea şi-a cerut lucrurile uitate la el, i-a zis că i le aruncase, aşa cum credea că ea aruncase tot ce simţea pentru el. Apoi i-a cerşit timpul petrecut împreună. Ştia că n-avea cum să i-l înapoieze, dar el insista cu disperare, reproşându-i că i-a distrus o parte din viaţă. „Eşti sigur de ceea ce-mi ceri?” i-a zis fata. „Poţi tu să-mi dai timpul înapoi? Dă-mi-l până în ziua în care ne-am cunoscut, să ştiu să nu merg pe cărarea fatidică, ci să păcălesc soarta.”. „Nimic nu va mai fi la fel..” repezind-o, i-a zis „Nici nu vreau asta, vreau doar să ieşi din viaţa mea, să nu te mai văd niciodată!” „Pentru ultima dată te întreb, eşti sigur?” „Absolut!”

În momentul acela i-a întins o cutiuţă, pe care deschizând-o şi-a recuperat tot timpul pe care l-au petrecut impreuna. De data aceasta, el nu mai urmează calea care înainte i-a fost fatală.. La răscruce de drumuri, el alege calea cea scurtă, ocoleşte destinul, şi ajungând la capătul drumului, întâlneşte o fată cu chip de înger. Era atât de pură…vocea ei se asemăna cu cel mai fin cântec de păsărele, mângâierea ei era atât de tandră, şi parcă-ţi vindeca toate rănile doar atingându-te, privirea ei pătrundea până în adâncul sufletului tău, iar sărutul ei era atât de dulce. A fost îndeajuns să-i zâmbească pentru ca el să se îndrăgostească fără scăpare de această fantasmă. Era tot ce şi-a dorit el vreodată.

„Cu siguranţă, nimic nu va mai fi ca înainte” şi-a spus în sinea lui. A luat-o de mână, zburând împreună înspre soare… Dar aripile lui s-au topit, căzând în neant. A început să urle din toate puterile „Nu mă lăsa aici, ajută-mă! Vino şi ridică-mă-nspre cer! Nu mă părăsi!”, iar ea, răspunzându-i, i-a zis: „La fel ţi-a cerut şi Ea, şi totuşi ai părăsit-o. Te-a implorat, te-a rugat… Ar fi făcut orice ca să-ţi fie ŢIE bine! Iar tu…? I-ai spulberat toate visele, i-ai nimicit sufletul, viaţa… Dar s-a ridicat, şi-a adunat sufletul bucată cu bucată, l-a reîntregit. Ea te-ar fi ridicat, pentru ca iubirea ce-o simţea pentru tine era mai presus de orice. Chiar dacă micuţa fetiţă din ea, cu acea curiozitate a ei imensă, a făcut-o să îţi greşească, ea te iubea… Ţi-a dat aripile ei să poţi zbura… Dar tu le-ai refuzat în momentul în care n-ai vrut s-o asculţi şi s-o ierţi.”
Iar el căzuse, innecându-se printre regrete şi neputinţă…


Pisoi…

Tacerea imi e mult mai buna prietena si conform principiului ce mi-a calauzit pasii in viata in ultimii ani, ar trebui sa stiu cand sa ma opresc, caci “ceea ce nu stii nu te poate rani”. Dar curiozitatea de pisica isi face loc printre toate si tare ma tem ca am sa ma aleg cu mustatile arse si de data aceasta.

Si degeaba cred ca imi trece caci “boala ” mea nu are leac si nici macar cand timpul pare sa fi sters orice urma sau simptom nu pot cu adevarat sa cred ca m-am vindecat, caci dintr-un fapt marunt, furtuna se dezlantuie din nou. Degeaba ma sperii ca as putea fi normala…

Aproape ca uitasem…si daca nu as fi vorbit cu el la telefon probabil ca as mai fi rezistat o bucata de vreme si nu mi s-ar mai fi pus nodul acela in gat si nu mi-ar mai fi fost greu sa ridic capul de pe perna dupa ce am inchis telefonul si nu mi-as mai fi imaginat cum ar fi fost daca….prea multe ganduri imi asalteaza acum inima…

Ciudate presimtiri imi cutreiera prin minte ca si cum as stii ca nici de data asta nu s-a incheiat si ma tem de momentul care mi le va confirma pentru ca in ceea ce priveste povestea aceasta, intuitia mea nu a dat niciodata gres dar parca nici rabdare nu mai am cand stiu ca vei venii….

Si as fi plans si in noaptea asta strangand perna in brate ca sa imi inghita suspinele si dorul. De ce nu trece?


Iluzii…

Când deja nu mai avea rost am pus cartea deoparte, am închis ochii şi-am vorbit: într-o zi o vom lua pe drumuri separate, ne vom uita unul pe celălalt, vei pleca departe, voi pleca departe, voi citi alte cărţi, voi citi alte vieţi, le voi vorbi oamenilor despre alte lucruri. În tot acest timp tu vei fi învăţat să laşi lumea la o parte şi să-ţi beai ceaiul fără a citi ziarul, fără a comenta ştirile, fără a-mi spune că altcineva merită mai mult. Îmi voi fi terminat atunci toate cuvintele, şi viaţa, şi puterea de a mă contrazice, şi muzica, şi sufletul, îmi voi fi redus totul la nişte resturi, la reziduri, la nimic.

Îţi voi fi spus: mai există o speranţă, hai să mergem amândoi, hai să ne pierdem, hai să ucidem timpul, nu e totul pierdut, putem învinge lumea. Îţi voi fi spus: e o nebunie, o adevărată prostie ceea ce se întâmplă, hai să plecăm, hai să închidem feţele tăcerii, hai să fim sinceri, o singură dată în viaţă, hai, nu face asta, n-are sens, n-am înţelege viaţa dacă am face asta, nu ne-am înţelege pe noi, am fi ridicoli. Mai există speranţă în lumea asta, mai există lumină, o putem cumpăra de la bătrânul din colţul străzii, nimic nu rămâne în urmă.

Atunci mi-am redeschis cartea conştienta de faptul că aceste cuvinte nu se vor spune niciodată, că sunt aberaţii, că nu mai există cuvinte care să poată exprima o mică parte din ceea ce-ar trebui spus. Cuvintele au plecat odată cu timpul, odată cu propriul înţeles…


Declaratie…

Ea:Ti-ai inchis vreodata ochii si ai visat la felul in care ai vrea sa fi iubit?
El: Da, i-am inchis si tot timpu vedeam ceva uimitor ce nu intelegeam. Vedeam niste lucruri uimitoare de care nu credeam ca o sa am parte…Dar tu ai facut totul posibil.
Ea:Ti-ai imaginat vreodata ce de amintiri ai avea?
El:Pana la tine eu nu am mai plans pe umarul prietenei mele, pana la tine nu am reusit niciodata cel putin sa cred ca o sa existe cineva pentru care sa imi doresc moartea pentru ca ea sa fie bine!
Ea:Sti…eu fac asta tot timpul si si ma vad pe mine impreuna cu tine si nu pot sa-mi imaginez nimic mai dulce decat sa stau langa tine,nu este nimic altceva ce as prefera sa fac decat sa ma pierd in abisul vietii impreuna cu tine.
El:Tu esti totul pentru mine si alaturi de tine vreau totul!

Ea:In fiecare zi zambetul tau devine simbolul meu, ma uit la tine si atunci sentimentele mele incep sa infloreasca,de la tine am invatat de departe mai mult decat simple numere sau cuvinte.Tu esti o carte care a devenit a mea!
El:Si va ramane a ta pana cand te vei decide ca ii mai trebuie si un al doilea volum al iubirii noastre.

Eu:Ai vrea sa te lasi sa fii al meu asa cum eu sunt a ta, plina de dorinta si de dor?
El:Pentru mine faptul ca esti tu langa mine ma face sa ma simt iubit, iar asta imi spune mie nu numai ca as vrea sa fiu al tau asa cum esti tu a mea, ci ca trebuie sa fiu a tau pana cand va decide soarta!

Ea:O dragoste puternica nu are nevoie de semne…si nu are nevoie nici de maini pentru a
putea dezmierda.
El:Are nevoie de doua suflete care se vor face prin dragoste unul puternic si invulnerabil!

Ea:Aceste cuvinte prevestesc dorinta mea de neclintit de a iubi in ciuda durerii trecatoare,furie, placere, teama, liniste, rusine.Dar si fara cuvinte te voi iubi…
El:Gandindu-ma la mentalitatea ta as putea sa spun ca am sa te iubesc si am sa te simt langa mine chiar daca nu vom mai reusi sa cuvantam…Dar pana acolo mai este mult si vreau sa profit de fiecare zi in care sunt alaturi de tine. Prin toata ceata tu sa fii raza mea de soare!

Ea:Nu am stiut niciodata ca ar putea fi asa…mi-ai dat dragoastea ta indiferent de pretul platit. Cu inima mea in grija ta, nu ma voi pierde niciodata!
El:Te vad si simt cum inima imi sare din piept, dar ai dreptate, a sarit si tu ai prins-o! Cu inima ta la mn nu te vei pierde niciodata, dar nu doar ata, va fi mereu in siguranta si o voi iubi mereu!

Ea:Un juramant de dragoste este pecetea finala:…
El:Cand este intuneric, tu esti lumina mea, cand esti lumina mea, simt cum imi doresc sa fie asa toata viata, cand imi doresc sa fie asa toata viata, te iubesc pana la Dumnezeu, si cand te Iubesc pana la Dumnezeu, inseamna ca sunt al tau si asa voi fi mereu! M-ai facut sa simt dragostea adevarata si pentru asta iti multumesc dar sper ca si tu sa fii a mea si impreuna sa fim fericiti!
Juramantul meu este acela ca orice s-ar intampla, peste orice problema am da…
Iti jur ca voi face in asa fel incat sa trecem peste si la final sa fim doar eu, tu si restu’ lumii!

Ea:”Eu sunt o fereastra deschisa… pentru zborul visurilor noastre… te iubesc pana la
Doamne-Doamne si inapoi… de un infinit de ori…
Intr-o lume in care ne iubim… si tu ma stii… mai… ma vrei… iar eu…
eu te privesc si imi ajunge… te simt si nu ma satur… te am si te mai vreau… si te
mai vreau… si te maï vreau…”
El:Te am si te mai vreau! Si asa va fi mereu!


Amintire…

Si cine s-ar fi gandit ca raza va prinde curaj si va face ea primul pas? avand in vedere protestele relativ recente cu privire la simpla idee de a se vedea, initiativa ei e cel putin stranie si surprinzatoare si cu toate acestea el a acceptat….si minunea s-a intamplat!

Credea ca ii va fi greu, ca in ciuda tuturor discutiilor pe care le-au avut se va trezi in fata unui strain caruia nu va stii ce sa ii zica, ca va vorbi mult, asa cum face mereu cand este agitata, doar ca sa acopere o tacere jenanta. Credea ca o sa se simta ciudat si ca apoi totul se va schimba… dar nimic din toate astea nu s-a intamplat si cand i-a zambit jucaus iar el i-a evitat privirea si-a recapatat intregul calm.

Poate a fost rea desi nu a vrut sa fie, dar un dracusor invizibil ii soptea in ureche toate ideile acelea. A ras mult si s-a simtit bine si intre dueluri ale privirilor ( din care intotdeauna a iesit victorioasa)si discutii in contradictoriu doar de dragul de a se contrazice, timpul a zburat fara ca macar sa isi dea seama Cand s-a prefacut suparata, vroia sa se alinte si a fost incapatanata si lipicioasa cum ii sta de obicei in fire.

Si poate l-a surprins (in mod placut cum spune el) caci cu siguranta nu asta era ceea ce astepta el sa se intample dar a fost o noapte frumoasa pe care nici unul nu o regreta…


Un gand…

„Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi si ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”
Poem de Nichita Stanescu

Esti gand stingher ce-mi dai tarcoale si cresti in mine inalt, intortocheat si mandru. Te plimbi nerusinat si indraznet dintr-un colt in altul si-mi subjugi visele.

Te misti prea repede sau stai prea incet… mi-e greu sa te prind si inchid ochii caci asa te vad cel mai bine cand pleoapele acopera scantei caprui ce bat spre verde.

Mi-e greu sa adorm cand absenta ta incarca odaia de un parfum vechi, din timpul nostru de demult… vreme de taceri ascutite tacerile tale inca mai poarta secrete sfinte ale caror praguri nu-mi este permis sa le trec.

Imi esti gandul cel mai pur, neatins de minti straine caci te nasc in mine si te opresc aici.Te simt ca pe o promisiune a bucuriilor ce nu s-au nascut inca si e bine si asa caci singuratatea se topeste in asteptarea ta…


My angel…

„I can fly…
But I want his wings…
I can shine even in the darkness
But I want the light that he brings…”

…In concluzie, nu conteaza cine e…conteaza sa existe…si mai conteaza sa stii sa pretuiesti fiecare clipa de tandrete, fiecare zambet, fiecare vorba dulce…
Refuz sa ma mai las prada disperarii…am renuntat…azi am renuntat…dar sunt o invingatoare!!
Am invins lupta cu deruta…si am ajuns sa fiu hotarata…si ferma… gata cu prostiile…

Mi-am ales drumul in viata…si nimeni si nimic nu ma mai poate intoarce…

Tineti minte ca niciodata nu depinde numai de voi, sau numai de Cel de Sus…depinde de tot ce inseana lumea asta mare…depinde de voi, de soarta, de cel de Sus…si de ei….de cei ce va-nconjoara…

Ajutati-i sa va ajute sa va gasiti drumul in viata…Dedicati-va vietile iubirii…iubirii de tot…

Eu mi-am stabilit drumul in viata, si da! Va multumesc voua…Oameni!

Nu ezitati sa simtiti….acum 3 zile simteam ceva ciudat…acum 2 zile speram sa nu fie ceea ce credeam ca e…ieri nu mai stiam ce simt…insa azi stiu…si e bine….

And remember: little things always give you away…
All you’ve ever wanted was someone to truly look up to you….and that person is HIM…or maybe HER!!! Them….trust in them….


Regrete?!?!

Am realizat ca pretuiesti un lucru abia atunci cand il pierzi .

Am pierdut multe..Am pierdut multe clipe plangand, intre mine si restul lumii creandu-se un adevarat zid , ignoradu- mi pietenii si tot ceea ce era un jurul meu .

Am pierdut prieteni , am pierdut amintiri, vise , sperante …

Dar daca nu pierzi ceva atunci cum sa iti dai seama cat de mult inseamna pentru tine … ?!!

Daca regret ceva ?! Da, uneori regret .. regret ca am ignorat lucrurile care inseamnau pentru mine cu adevarat , uneori regret ca in loc sa ma bucur de copilarie , am incercat sa fiu matura , luand decizi ce erau la fel de copilaresti ca si mine … REGRET ca m-am complicat cu lucruri ce m-au facut sa sufar … Si poate ca ar trebui sa mai regeret un lucru…sa regret ca am iubit si totusi …nu o fac.

Sunt adepta evolutiei iar regresul ma inspaimanta , fel ca si uitarea ..( dar despre acest aspect ciudat al vietii voi vorbi altadata ) sau ca alte lucruri…

Cum imi place mie sa spun : A trecut mult timp si parca nu a trecut deloc…

Poate ca te intrebi , daca sunt adepta evolutiei , atunci de ce ma intorc de fiecare data inapoi cand e vorba de persoana lui . Si totusi .. amintirile cu el ma tin pe loc ..

Tin la el??? poate ma complac in aceste sentimente de dulce visare , unde am cunoscut alta latura a prismei , cu mii de culorii ce mi-au incantat vazul atata timp. Dupa atata timp inca nu sunt capabila sa pot raspunde la aceste intrebari . Cert e ca daca as da timpul inapoi si as avea gandirea de acum poate ca faptele si deciziile ar fi fost altele . Insa cine nu ar vrea acest lucru :-??? Unele lucruri chiar nu pot fi schimbate desi ele ne ranesc enorm …