Just another WordPress.com weblog

viata

Urma ramasa atunci cand in vis am alunecat pe o amintire…

Am tras de multe ori mai demult concluzia că cea care am ajuns să fiu în acestă zi, în acest prezent oarecum palpabil, nu sunt decât o lungă serie de factori şi evenimente care s-au strâns de-a lungul timpului şi se rotesc în jurul meu de parcă aş fi un atractor straniu fără posibilitatea de a putea fi înţeles. Pentru că în realitate ajungem să târâm după noi toate clipele frumoase (dar şi toate dezamăgirile), amintirea tuturor cărţilor pe care le-am citit şi a fiecărui ceai în care ne-am scufundat minţile, strălucirea fiecărui zâmbet care ni s-a adresat şi căldura fiecărei îmbrăţişări pe care am primit-o. Ajungem să fim astfel propriile noastre urme prin viaţă. Nimic mai mult, nimic mai complex, astăzi sunt doar urma finală pe care o las ca dovadă a celei care voi fi mâine. Ar trebui însă să observ că ceea ce-am ajuns mi se datorează într-o foarte mică măsură. Totul este de fapt influenţa celor pe care i-am cunoscut, iar în adolescenţă este foarte uşor să accepţi influenţe mai ales când ai o oarecare idee referitoare la ceea ce cauţi.
Şi e frumos să cauţi orice e bine pentru tine, mai puţin fericirea, căci căutarea ei n-a fost mereu decât un vis înceţoşat, un val slab ce se sparge la ţărm. Căutarea fericirii mi-a părut, încă de când am priceput ce înseamnă fericirea cu adevărat, doar esenţa unei vieţi ratate.
Iată-mă astăzi, într-una din acele multe zile în care nu se întâmplă nimic, cum mă refugiez iarăşi în sfera acelor gânduri care spun totul despre mine dar nimic esenţial cât să priceapă şi ceilalţi, ca şi cum gândurile mele ar trebui să fie un canal de comunicare dintre egoul înlănţuit în timp şi ceea ce-l înconjoară, lumea abstractă şi indiferentă, restul. Şi dintre gândurile cele mai puternice, cele mai presante şi obsesive se ridică calm acela care-mi spune că nimic nu rămâne mai puternic ancorat de noi, că nimic nu este mai brutal decât acel câine turbat ce ne-a muşcat cândva şi nu ne-a mai dat drumul nicicând, animal pe care-l reprezint metaforic drept toate acele lucruri începute cândva şi niciodată terminate, ca acele fraze lăsate în suspans la mijlocul ideii şi niciodată continuate, fără niciun punct, fără semnul exclamării, fără nici măcar un punct şi o virgulă. Găsesc aici poveştile neterminate pe care le-am început cândva, poveşti formate însă nu din cuvinte ci construite din amintiri. Iubiri imposibile, curse disperate prin vis, tulburări de comportament, antisociabilitate, refugiu în subconştient. Poveşti neterminate. Şi dacă de orice altceva reuşeşti să mai scapi cumva (până şi de obsesia fericirii), din chestiile astea nu te mai ridici atât de uşor. Pentru că porţi după tine şi nesfârşitul lucrurilor, probabilitatea revenirii lor, a continuării, a spargerii unui blocaj. Cum sau de ce se ajunge într-o asemenea situaţie întrece deja posibilităţile mele de expresie întrucât aceste lucruri nu prea mai depind de mine, deşi sunt de acord că intr-o oarecare măsură eu le sunt cauza. Aşa că altfel spus eu am destabilizat timpul. Iar în prezent, neavând ce altceva să fac, trag după mine, bolnăvicios, imposibilitatea trecutului dar şi probabilitatea (nu şi speranţa) viitorului. Ceva concluzii trase în urma acestei destabilizări mi-ar spune că existenţa mea este strict limitată de percepţia persoanelor spre care eu tind. Nu exist decât atunci când prezint vreun interes. În restul timpului trăiesc în abandon, în uitare, în posibilitate. Trăiesc ca un copil căruia nu i se acordă atenţie, ca un copil repudiat, mutant. Şi iată cum am reuşit fără să vreau să trasez o linie între “a trăi” şi “a exista”, între aceste două idei guvernate de o alta la fel de alienabilă: “a fi viu”. Dar cine mai este cu adevărat viu în lumea asta?


Cele doua cuvinte :)

Va mai amintiti voi postul acela „De ce iubim barbatii…” ei bine am gasit un filmulet simpatic pe net si cred ca avand la baza postul anterior melodia se muleaza foarte bine pe subiect…ia zice-ti voi ce parere aveti?


Poveste…

Iar el inca asculta melodia ruginita de pe fundal. In realitate, spera ca, dintr-o clipa-n alta, aceasta sa se transforme in melodia pe care vor dansa impreuna o vesnicie. Chipul ei inocent si vocea sa blanda, il convingeau de fiecare data sa nu renunte la ea. Era parca dependent de fata in care credea orbeste.
Fiecare rasarit de soare ii prindea pe plaja, privind marea infinita.

-Tu stii, nu?
-Da, stiu… ii raspunse el privind in gol. In privirea trista i se citea intrebarea – care-l tortura – „de ce?”
-Pana acum, am vorbit mult prea mult, multe cuvinte s-au lasat purtate de vant, fara ca ele sa aiba, insa un inteles bine definit. Cuvintele mint, sentimentele niciodata. Si te iubesc, si ma iubesti..si ne iubim. Pentru ca iubirea noastra sa ramana pura, voi FACE, nu voi mai ZICE. Asta-ti doreai si tu, nu-i asa? Fapte, nu vorbe…
Incet se indeparta cu pasi usori, ca mai apoi sa dispara, ca si cand n-ar fi fost acolo niciodata. A plecat inainte ca el sa-i spuna ca o iubeste…
Si chiar disparuse… Ani la rand a cautat-o cu disperare, uitand ultimele ei cuvinte – „voi face, nu voi mai zice”.
La celalalt capat al lumii, o gasi.. Era la fel de frumoasa, purta o rochie lunga pana-n pamant, rosie. Parul negru ca abanosul ii cadea fin peste umerii goi. Avea aceeasi privire de acum o mie de ani, nu s-a schimbat deloc. Si inca-l iubea… Cand o vazu, se apropie incet. Isi dorea atat de mult s-o imbratiseze, asa cum facea atunci, demult. Stia cat de mult ii place sa o tina in brate.
-Te iubesc… Te-am cautat toata viata, de ce-ai plecat?
-Pentru ca asta mi-ai cerut. Mai stii, atunci cand ne-am despartit ce mi-ai zis?
-„Nu vreau sa te mai vad in viata mea!” Dar mi-ai distrus viata…
-Ti-am promis ca ma voi schimba, nu m-ai crezut… M-ai alungat din viata ta ca pe un nimic… stiai cat regret, stiai ca as fi renuntat la viata, pentru ca tu sa fii fericit. Voiai fapte.. am plecat. Stiam ca ma iubesti, stiam ca ma vei cauta.
-Eram copii…
-Da, eram copii, voiai o fata matura…
-Voiam…
-Stiu ce voiai, nu e nevoie sa-mi mai zici.
-Te voiam pe tine.
-Nu m-ai fi alungat..
-Iarta-ma!
-Tu m-ai iertat?
Atunci el si-a plecat capul… ii era rusine. Cum putea sa-i ceara ceva de care el n-a fost capabil atunci?
-Te-am iertat de mult, ii zise fata. Te-am iertat pentru ca te iubeam, si n-aveam nevoie de nimic altceva. Am crezut in tine mereu, chiar daca m-ai parasit cand aveam nevoie de tine mai mult ca oricand. Si inca te iubesc, dar e tarziu…
-Niciodata nu va fi prea tarziu pentru noi.
-Noi… Diseara voi pleca…
Fara sa mai intrebe nimic, barbatul intelese ce voia iubita lui sa-i spuna. Pe obraz ii curge o lacrima, prima lacrima varsata pentru ei.
-Ia-ma cu tine, spune-i sa ne ia pe amandoi, impreuna. Vreau sa fiu langa tine acum macar.. Te rog…
La lasarea intunericului a venit El, imbracat in alb. A luat-o de mana, si-au disparut.
-Voi veni dupa tine, la miezul noptii, sa fii pregatit, ii spuse iubita sa..
La miezul noptii si-a facut aparitia… Avea aripi de inger, purta vesminte albe.
Barbatul s-a indragostit pentru a mia oara de chipul ei… diferenta era ca de aceasta data, nimeni nu-i mai putea desparti…
-Te iubesc, sufletul meu!
Atunci au auzit aceeasi piesa de fundal. Si-au dansat ultimul lor dans. De fapt era primul… Era melodia pe care vor dansa impreuna o eternitate…


De ce scriem?

Stateam dumica pe geam in sala de muzica asteptand sa se stranga lumea pentru repetitiile de la stev si mi-au venit niste intrebari in cap ce-i drept unii ar zice ca sunt normale cum zic eu altii nu, dar asta ramane la aprecierea fiecaruia si totusi…

De ce scriem?De ce compunem?De unde au luat nastere atatea creatii?Care e motivarea noastra?

Creatia se naste din iubire,din ura sau din ambitie.Opera te reprezinta,e o oglinda a interiorului,la fel cum ochii sunt poarta catre sufletul tau.
Scriem din iubire pentru ca vrem sa impartasim emotiile,trairile,bucuriile si altora.Iubirea se revarsa si e infinita.Cand iubim avem inspiratie,suntem creativi si putem atinge necunoscutul si sa vedem lumea altfel.Creatia se naste de la sine;fara efort,fara durere,fara ambitie.

Cand scriem din ura sau din durere,e altceva.Nu vrem sa ne impartasim durerea,suferinta ci vrem sa avem un refugiu.Sa evadam din normal,sa evitam banalul,sa pasim intr-o alta lume.Te eliberezi creand.Fugi de lume prin picioarele personajelor.Iti alegi singur un final povestii.Poate fi unul diferit de sfarsitul episoadelor din viata ta.Cuvintele iau nastere din durere,literele din lacrimi,personajele din ura.

Cel mai rau e sa scriem din ambitie.Ambitia e doar mobilul care ne motiveaza.Scopul poate fi:faima,averea,prestigiul..etc…
Opera scrisa din ambitie nu e creatie,nu are viata pentru ca nu are la baza sentimente.E seaca.Ca sa creezi trebuie sa te sacrifici,sa dai ce ai mai bun din tine.
Marii scriitori au scris,au suferit si multi au murit inainte de a li se recunoaste valoarea.Nu au primit nici un ban pentru munca lor.
Sa muncesti pentru sufletul tau,nu presupune o rasplata materiala.


Pisoi…

Tacerea imi e mult mai buna prietena si conform principiului ce mi-a calauzit pasii in viata in ultimii ani, ar trebui sa stiu cand sa ma opresc, caci “ceea ce nu stii nu te poate rani”. Dar curiozitatea de pisica isi face loc printre toate si tare ma tem ca am sa ma aleg cu mustatile arse si de data aceasta.

Si degeaba cred ca imi trece caci “boala ” mea nu are leac si nici macar cand timpul pare sa fi sters orice urma sau simptom nu pot cu adevarat sa cred ca m-am vindecat, caci dintr-un fapt marunt, furtuna se dezlantuie din nou. Degeaba ma sperii ca as putea fi normala…

Aproape ca uitasem…si daca nu as fi vorbit cu el la telefon probabil ca as mai fi rezistat o bucata de vreme si nu mi s-ar mai fi pus nodul acela in gat si nu mi-ar mai fi fost greu sa ridic capul de pe perna dupa ce am inchis telefonul si nu mi-as mai fi imaginat cum ar fi fost daca….prea multe ganduri imi asalteaza acum inima…

Ciudate presimtiri imi cutreiera prin minte ca si cum as stii ca nici de data asta nu s-a incheiat si ma tem de momentul care mi le va confirma pentru ca in ceea ce priveste povestea aceasta, intuitia mea nu a dat niciodata gres dar parca nici rabdare nu mai am cand stiu ca vei venii….

Si as fi plans si in noaptea asta strangand perna in brate ca sa imi inghita suspinele si dorul. De ce nu trece?


Reguli…

Viata are momentele ei de sus-jos…
Daca nu risti… nu castigi…
Daca nu actionezi… nu traiesti.
Daca nu iubesti, nu stii ce inseamna viata.

Poate am mai spus-o… dar imi place s-o repet. DRUMUL EXCESELOR DUCE CATRE ADEVAR. ADEVARAUL DUCE CATRE LIBERTATE, FERICIRE… Multi nu inteleg si ajung sa confunde drumul exceselor cu un motiv de prizonierat.
Din pacate excesele nu s-ar numi excese daca intelesul lor n-ar fi incarcat negativ, daca n-ar fi daunatoare, daca nu te-ar insela putin cate putin…
Dar eu cred ca pana la urma pentru a putea afla adevarul absolut trebuie sa treci prin toate chestiile care te pun la incercare…, sa treci peste fiecare moment care te subjuga si ajunge sa te faca un sclav.

Prima regula a jocului numit viata.
Invata sa stii ce este rabdarea pentru ca vei avea mare nevoie de ea si va trebui sa o diferentiezi de alte chestii de care nu-ti vor trebui in acel moment.
Ai rabdare sa rasara soarele, sa te indragostesti, ai rabdare in a te da batut.
Nu te grabi sa arati cine esti – ceilalti vor vedea singuri.

A doua regula.
Nu exagera cu excesele.
Asta nu inseamna ca nu merita sa-ti traiesti momentul. Inseamna ca esti liber sa bei azi tot ce vrei tu pana cazi mort dar nu merita sa-ti faci din asta un mod de viata. Asa nu rezolvi nimic; inseamna ca poti fuma azi o tigara dar ca poate maine nu mai ai nevoie de una. Insemna ca azi iti este permis sa te intorci impotriva realitatii ce te inconjoara dar poate ca maine, cand vei incerca sa o faci din nou, ea se va intoarce impotriva ta.

A treia regula.
Invata sa asculti. Vei vedea ca orice te inconjoara are un glas si ca acest glas te invata mereu cate ceva. Invata sa asculti pana si glasul tacerii caci pana la urma el este unul din cele mai frumoase pe care eu le-am cunoscut. Prin intermediul lui vei putea auzi un altul.

A patra regula.
Invata ce inseamna sa fii prieten si invata sa fii prieten. Asta iti va asigura la un moment dat fericirea. Vei vedea ca singuratatea doare, ca izolarea este mult prea rea decat socializarea.

A cincea regula.
Regula mea: regula de aur e ca nu exista reguli. Dar unde am ajunge daca am respecta-o si p-asta?

Pana la urma raman la credinta mea: merita sa fii diferit chiar daca asta inseamna sa fii singur. Cand ceilalti isi vor da seama cine esti si te vor pretui, iti vor cere sa respecti primele patru reguli. Vei atinge absolutul respectand-o pe a cincea.


Iluzii…

Când deja nu mai avea rost am pus cartea deoparte, am închis ochii şi-am vorbit: într-o zi o vom lua pe drumuri separate, ne vom uita unul pe celălalt, vei pleca departe, voi pleca departe, voi citi alte cărţi, voi citi alte vieţi, le voi vorbi oamenilor despre alte lucruri. În tot acest timp tu vei fi învăţat să laşi lumea la o parte şi să-ţi beai ceaiul fără a citi ziarul, fără a comenta ştirile, fără a-mi spune că altcineva merită mai mult. Îmi voi fi terminat atunci toate cuvintele, şi viaţa, şi puterea de a mă contrazice, şi muzica, şi sufletul, îmi voi fi redus totul la nişte resturi, la reziduri, la nimic.

Îţi voi fi spus: mai există o speranţă, hai să mergem amândoi, hai să ne pierdem, hai să ucidem timpul, nu e totul pierdut, putem învinge lumea. Îţi voi fi spus: e o nebunie, o adevărată prostie ceea ce se întâmplă, hai să plecăm, hai să închidem feţele tăcerii, hai să fim sinceri, o singură dată în viaţă, hai, nu face asta, n-are sens, n-am înţelege viaţa dacă am face asta, nu ne-am înţelege pe noi, am fi ridicoli. Mai există speranţă în lumea asta, mai există lumină, o putem cumpăra de la bătrânul din colţul străzii, nimic nu rămâne în urmă.

Atunci mi-am redeschis cartea conştienta de faptul că aceste cuvinte nu se vor spune niciodată, că sunt aberaţii, că nu mai există cuvinte care să poată exprima o mică parte din ceea ce-ar trebui spus. Cuvintele au plecat odată cu timpul, odată cu propriul înţeles…


De vorba cu un inger…

Azi a fost una din cele mai ingrozitoare zile..Zi in care am crezut ca sfarsesc. Zi cu un ocean infinit de lacrimi..Nimic nu mai era la fel..nu mai era frumos..era diferit..Nu mai eram in camera mea unde totul era roz…pazit de ochii lumii..sa nu pot vedea realitatea..Dar m-am desprins cu un deget de „frumos” si m-am uitat cu o coada a ochiului in lumea intunericului..si fara sa vreau..am cazut.Nu mai era nimic „perfect”.Vedeam trupuri invaluite in pelerine negre si ochelari la ochi apropiindu-se de mine..toti parca imi strigau numele intr-un ecou nesfarsit..parca ma amenintau…. se auzea de peste tot..eram ingrozita..Luna era diferita..avea o culoare purpurie..iar copacii se leganau in bataia vantului..de parca plangeau..Acolo nu existau flori.. nu erau zambete.. Se auzeau doar tipete.. in aer era ura.
M-am ridicat..si am inceput sa merg..era asa diferit..nu-mi venea sa sa cred..Am privit stelele care parca erau pictate in rosu si verde.. si mi-am spus in soapta..
– „Doamne..oare unde am ajuns..ce se intampla cu mine…?”
~ „Esti unde trebuie..Si trebuia de mult…aici ai fost mereu..doar ca nu ti-ai dat seama..”
– „Da..sigur..Stai ! Cine esti?..De unde se aude vocea asta..? ”
~ „Sunt ingerul tau pazitor..”
– „Minti..De ce ai aparut tocami acum..?”
~ „Gresesti..eu mereu am fost langa tine..”
– „Nu zau :-J.Pana acum cand aveam nopti nedormite si pline de lacrimi..unde erai..?”
~ „Iti stergeam lacrimile..iti ascultam problemele si plangeam cu tine..chiar daca tu nu observai..toti ceilalti radeau de tine..nu le pasa..eu eram singurul care eram langa tine..nu te-am lasat niciodata din ziua in care te-ai nascut..UN SFAT AR FI SA NU MAI AI INCREDERE NICIODATA IN NIMENI..DOAR IN TINE ! 🙂 „


Amintire…

Si cine s-ar fi gandit ca raza va prinde curaj si va face ea primul pas? avand in vedere protestele relativ recente cu privire la simpla idee de a se vedea, initiativa ei e cel putin stranie si surprinzatoare si cu toate acestea el a acceptat….si minunea s-a intamplat!

Credea ca ii va fi greu, ca in ciuda tuturor discutiilor pe care le-au avut se va trezi in fata unui strain caruia nu va stii ce sa ii zica, ca va vorbi mult, asa cum face mereu cand este agitata, doar ca sa acopere o tacere jenanta. Credea ca o sa se simta ciudat si ca apoi totul se va schimba… dar nimic din toate astea nu s-a intamplat si cand i-a zambit jucaus iar el i-a evitat privirea si-a recapatat intregul calm.

Poate a fost rea desi nu a vrut sa fie, dar un dracusor invizibil ii soptea in ureche toate ideile acelea. A ras mult si s-a simtit bine si intre dueluri ale privirilor ( din care intotdeauna a iesit victorioasa)si discutii in contradictoriu doar de dragul de a se contrazice, timpul a zburat fara ca macar sa isi dea seama Cand s-a prefacut suparata, vroia sa se alinte si a fost incapatanata si lipicioasa cum ii sta de obicei in fire.

Si poate l-a surprins (in mod placut cum spune el) caci cu siguranta nu asta era ceea ce astepta el sa se intample dar a fost o noapte frumoasa pe care nici unul nu o regreta…


Un gand…

„Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi si ţi-aş săruta talpa piciorului, nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea, de teamă să nu-mi striveşti sărutul?…”
Poem de Nichita Stanescu

Esti gand stingher ce-mi dai tarcoale si cresti in mine inalt, intortocheat si mandru. Te plimbi nerusinat si indraznet dintr-un colt in altul si-mi subjugi visele.

Te misti prea repede sau stai prea incet… mi-e greu sa te prind si inchid ochii caci asa te vad cel mai bine cand pleoapele acopera scantei caprui ce bat spre verde.

Mi-e greu sa adorm cand absenta ta incarca odaia de un parfum vechi, din timpul nostru de demult… vreme de taceri ascutite tacerile tale inca mai poarta secrete sfinte ale caror praguri nu-mi este permis sa le trec.

Imi esti gandul cel mai pur, neatins de minti straine caci te nasc in mine si te opresc aici.Te simt ca pe o promisiune a bucuriilor ce nu s-au nascut inca si e bine si asa caci singuratatea se topeste in asteptarea ta…