Just another WordPress.com weblog

Ultimele

Catre moarte trecand prin viata…

…Privind grandoarea cerului instelat , in coltul intunecat al mintii mele o idee se infiripa. Care este rostul vietii ? Nefiind capabili sa atingem frumusetea stelelor de ce mai incercam ? Nu exista nimic maret in constructia trupului nostru , totul atat de ambiguu , un cuvant care este nedefinit – frumusete. Rasa umana e atat de slaba , atat de aroganta , atat de egoista , atat de proasta incat ne distrugem usor usor singuri. Singurul nostru “lucru” de pret ne este sufletul , anima , cuget , gandire , constiinta. Dar nici el nu scapa , este murdarit , aruncat la gunoi … ce trist , ce patetic.
Ce stiu despre Paradis ? Stiu ca e format din eu si tu , tu si eu. Dragostea nu cunoaste posesivitatea , nu cunoaste gelozia , nu cunoaste minciuna – e sincera mereu. Ce mai stiu despre Paradis ? Ca nu este un loc pe Pamant , sau in Rai – ci in mintea mea si a ta. Cum este ? Gandeste-te la o carte … iar noi ii umplem zilnic foile cu dragostea noastra – in fiecare zi o noua poveste.
Cine este Dumnezeu ? Eu. Cine esti tu ? Dumnezeu. De ce ? Pentru ca tu esti eu si eu sunt tu – suntem 2 dar defapt unul. Suntem un suflet , unul singur iar lumea noastra este Universul.
Eu sunt mana iar tu esti creionul – impreuna desenam lumea. Eu sunt pixul tu esti cerneala – impreuna scriem lumea. Si tot asa … si tot asa – pana cand unul dintre noi scrie Final.
Oamenii sunt indecisi , stupizi , ignoranti – se privesc in oglinda si se intreaba cine sunt. Eu ma uit in oglinda si stiu ce sunt – nimic. Sunt gol , desert , vid – sunt sec , pustiu. De ce iti arunci viata , cand poate este singurul lucru valoros ce il ai ? Aici gresesti mereu , iar cum istoria se repeta , vei gresi mereu si iarasi pana cand te vei stinge. Speri toata viata un loc mai bun , ceva mai bun , orice – si cand moartea vine o imbratisezi ca o iubita pierduta , of neghiobule cat ai gresit. Viata e pretioasa , e dura , rea , cruda dar si frumoasa ,magnifica , superba. Tu o privesti ca o plimbare inevitabila catre moarte , un drum de initiere spre ceva necunoscut. Dar inveti atatea lucruri iar cand moartea te ia constati ca nu ti-a servit la nimic… iata ironie. Te chinuie , te macina ? Priveste spre altceva… iubeste ca si cum nu ar mai fii alta cale , traieste ca si cum ar fi sfarsitul , saruta pana ramai fara suflare – ca sa dai vietii un sens.

Anunțuri

Tu…

Cine esti?Esti o fiinta,o bizara combinatie de calitati si defecte.
Traiesti o viata,ce-i drept cam ciudata.De ce traiesti?Ca sa iti pui intrebari si ca sa le cauti raspunsurile.Astfel iti scrii povestea pe paginile timpului.Mereu ti-ai dorit sa stii cum se va termina si ai prefera un final fericit.Un sfat:bucura-te de fiecare litera scrisa.
Sa iti fac un portret.Ai o frumusete deosebita.Nu conteaza cum ai ochii,nasul,buzele,parul,important e ca ele imi spun cat esti de special.Incerc sa il desenez si creionul meu se lasa purtat de misterul tau.E hipnotizat de armonia zambetului tau.
As vrea sa iti desenez sufletul.Dar nu imi ajung culorile.Ia mii de forme.

Esti confuz.Drumul e plin de surprize,dar odata ce il parcurgi gasesti raspunsurile intrebarilor tale.E lung si e greu de parcurs,dar ai un prieten mereu alaturi.E speranta.
Niciodata nu gandesti la fel.Uneori esti un geniu nebun,alteori esti un artist ,iar alteori esti ignorant.Ai multe realizari,dar nu le cunosti pe toate.Uneori nici nu iti dai seama ce om bun esti.Pacat!Alteori esti prea mandru.Mai faci si greseli…Toti facem.Hai sa invatam din ele!

Nu esti singur.Sunt oameni care te sustin si oameni care nu te sustin.Iubeste-i pe toti.Imparte fericirea cu ei.Cei care iti gresesc vor regreta la un moment dat.Sunt oameni si ei.
Care e cea mai mare calitate a ta?Tu esti Tu si asta e tot ce conteaza.Fii tu insuti!Apreciaza-i si pe ceilalti,ajuta-i,accepta-i dar nu ii judeca si nu ii copia.
Ce vreau de la tine?Sa te iubesti si sa te respecti pentru ca TU esti persoana pe care EU o iubesc cel mai mult si alaturi de care vreau sa imi petrec tot restul vietii!

P.S:Te iubesc mult!:X

Something stupid like… memories.

Oare ce este amintirea? O umbra a unei povesti? O frantura de viata… Un dar sau un blestem? Ma tot gandesc ce este omul fara amintiri, cand insasi viata se cladeste din momente, pe care le imortalizam si le aruncam intr-un colt prafuit… De ce unele amintiri nu pot fi sterse, de ce nu putem selecta ce sa pastram mereu cu noi si ce nu?

Forta amintirii este incontestabila… este singura certitudine pentru mine… Rasfoind in coltul meu de amintiri, pret de minute in sir am fost transpusa dincolo de granitele timpului si am retrait experiente… zambet, lacrimi, emotie, teama, furie, o avalansa de trairi… Prezentul e prezent si e realitatea noastra, insa undeva in noi trecutul este mereu viu, trebuie doar sa se impiedice de stimulul potrivit care sa il reactiveze… si atunci… reinventezi masina timpului si calatoresti inapoi in tine… O experienta pozitiva sau nu, dupa caz.

Intreaga viata a unui om ajunge sa fie „depozitata” intr-o cutie de carton sau intr-un cufar, dupa disparitia sa… Etapele noastre de evo/involutie sunt surprinse in simboluri, care peste ani sunt percepute din ce in ce mai diferit si cu o intensitate infinit mai mare. Valoarea lor creste odata cu anii. Iar valoarea noastra se redefineste odata cu timpul.

Nu stiu ce este mai rau sa traiesti in trecut sau sa il renegi. Greu de judecat, greu de aplicat… Cand e vorba de amintiri, nu poti actiona radical. Te poti juca de-a amnezia, dar te minti pe tine si astfel ucizi o mica parte din tine.

Cum bine spunea Jean Paul Richter: „Amintirea e singurul rai din care nu putem fi izgoniţi”. Optimist personaj, dar daca e vorba de „o frantura de iad”, putem atunci dezerta?

Si cum „Amintirea e creaţie continuă”- Oscar Wilde, it kinda’ stays with you forever. Acest subiect are doar doua taishuri (bucurie versus tristete=> nostalgie versus depresie) si infinite directii… Un mic simbol al istoriei tale te poate purta oriunde in timp.

Pentru fiecare dintre noi exista momente in care ne oprim din galopul vietii cotidiene si privim inapoi, pentru ca apoi sa ne scuturam tacticos de orice emotie si sa ne continuam drumul.Din pacate nu putem alege ce sa pastram si ce nu.Nu prea exista solutii. In genere, binele vine odata cu raul, asa ca nu se poate fenta experienta ca intreg. Ghinion!

Amintirea ne defineste existenta, pentru ca apoi sa ne duca povestea mai departe, cat de mult, pana este data uitarii. Iar uitarea inseamna constientizarea si acceptarea unui „Ramas Bun”…

Realitate.

Exista momente in care simti cum viata ti se scurge din vene, iar tu esti prea amortit ca sa o opresti. Te simti mut, paralizat… nu te simti. Te transformi rapid intr-un spectator pasiv lipsit de vise. Mai palpaie in tine speranta, dar se lupta sa nu se stinga. Iar tu? Tu nu o ajuti deloc, pentru ca esti hipnotizat de propria drama, pe care o retraiesti continuu, ca pe un film prost, refuzand efectiv sa mergi mai departe.

Sunt momente in care te vezi pe tine si “nu ai puterea” sa-ti influentezi propriile acte. Cand esti sau pari prea slab, prea urat, prea gol pe dinauntru pentru a rectiona. Momente in care constientizezi incercarile vietii tale. In ele te pierzi si te impietresti. Clipe in care simti, cum, sus undeva, deasupra ta, cineva te priveste adanc in ochi, aratandu-ti continuu numai greselile si raul din viata ta. Si… te simti condamnat. Victima? Nu! Poate doar victima propriilor alegeri. Pentru ca nimic notabil in viata asta nu se intampla independent de vointa noastra. Poate doar boala si moartea…

Astepti tacut. Iti inunzi trupul si sufletul cu fumul greu de tigara. Ce astepti? Sa fii salvat? Nu vezi nici macar acum ca esti singur? Ca singurele doua maini, care te vor ajuta, sunt ale tale? Ca nimic din ce faci pentru lume, pentru oameni, nu conteaza? Iti vine sa strigi pana se crapa cerul… Dar nu… ramai mut. Ce rost are? Nici nu apuci sa traiesti si viata se stinge. Nici nu apuci sa constientizezi lumina familiei, ca o vezi cum paleste si te trezesti ca dispare… Da. Esti singur. Atat de singur incat, nici iubirea nu-ti mai poate desclesta fruntea, pentru ca esti de piatra, esti pierdut in propria mizerie si slabiciune.

Ce e frumos? Ce e frumos trece usor pe langa tine, fara sa te atinga sau infioare. Iti urmaresti gesturile ca simplu spectator, nu mai vezi nimic cunoscut, nimic din ce era, nimic din ce erai. Energie… Pasiune… Elan… Ambitie… Verticalitate… Unde sunt? Au devenit doar cuvinte… Semnificatia lor s-a ascuns undeva departe de orice logica sau sens. In urma lor ramane doar un “voice over” obosit, care iti pune zeci de intrebari. Desigur ca sunt doar momente… momente in care fugi, te cauti si poate… poate ca te regasesti intr-o alta forma. Pentru ca intotdeauna depinde de tine, nu-i asa? Trebuie doar sa te hotaresti ce vrei. Simplu? Chiar deloc… Sa fii propria minune, care se reinventeaza continuu.

Sau mai bine …NU!

Incepusem acest post de ceva vreme… si iata ca i-a venit si lui randul, mai bine mai tarziu, decat niciodata…
Cine a spus ca atunci cand exista sentimente merita sa dai totsi poate chiar ceva peste… cred ca era beat, naiv sau victima sigura. Daca dai tot, risti sa ramai fara nimic , iar noul „proprietar al tot-ului tau” s-ar putea sa uite ca existi.Nimanui nu-i va pasade tine asa cum meriti si daca ai impresia asta…ghinion…, asa ca ai grija si pastreaza ceva si pentru tine. Mentionez ca mai sus nu exista niciun fel de referire materiala, desi pentru multi si aceasta latura este expusa semnificativ in relatii.
Frumos cum, orb fiind, te arunci,te dai peste cap de trei ori ca sa il bucuri pe celalalt, pentru ca apoi sa ai o mica, MARE surpriza… sa constati cace inseamna pentru tine enorm,inseamna fix nimic pentru celalalt…
Totul se darama mai devreme sau mai tarziu,asa ca de ce sa alegi sa te expui? Ca sa ai ce sa pierzi? Ca sa alegi sa te lovesti de zidurile invizibile ale egocentrismului unora?
Iar pentru cei care inca mai cred in povesti cu printzi si printzese, in paradisul iubirii si intelegerii… NEWS FLASH, NU EXISTA! C’est foutu demult, inca din vremea unicornilor inaripati!Accepti sau alegi sa te minti singur constant.
Cand dai, dai, daisi iar dai la un moment dat….mai spui si STOP, totul are limite in viata asta… Iar daca mai ai si norocul sa dai peste un partener care iti insira epopee, „monumente” de vorbe goale si hipnotizante care iti spun FIX NIMICu’ve got it all…Nu cred ca exista cineva care vrea sa i se spuna exact ce vrea sa auda , fara vreo baza practica…. Sau daca cineva alege sa faca asta, o face inconstient.Vorba trebuie sa fie umbra faptei, nicidecum invers…
Dar NU, haideti sa vorbim vorbe!
Si ca sa fie perfect, cand ceva nu iesesau, mai rau, iese la suprafata contrar asteptarilor sau dorintelor si eforturilor… ne cade cerul in cap, drama noastra e cea mai dramaspargem, urlam, lovim, tunam, fulgeram, plangem oceane…. Hai, hai, ai dat de greu?… Nu ti-a spus nimeni ca lacrimile sunt pentru ingeri si copii?O lacrima nu sterge nimic, pe mine ma lasa rece de cele mai multe ori, iar cand episoadele sunt repetitive, deja… e mult prea mult… e ca o piesa de teatru ieftina sau o refulare a neputintei. E ok sa plangi, e uman, te descarci, dar nicidecum un lucru pe care sa il invoci tot timpul, nu este ceva cu care te mandresti… ci un ritual intim… care marcheaza momente… tragice, fericite… atunci intr-adevar au valoare lacrimile…
E asa trist sa pierzi tot
pentru ca nu stii sau esti incapabil sa apreciezi, pentru ca nu vezi, nu simti, NU ACTIONEZI… e usor sa te ascunzi in coltul tau de lume si sa arunci vina pe altiii, pe viata… e prea greu si solicitant, sa te uiti si in tine si sa vezi ca si tu gresesti.
Relatiile sunt un carusel halucinant de compromisuri dezamagiriacest lucru se datoreaza in mare parte pentru ca nu ne iubim noi pe noi suficient.Cineva imi spunea zilele trecute ca a invatat de la oameni ca o surpriza pentru cineva drag nu este intotdeauna cea mai buna idee, oamenii reactioneaza diferit sau NU reactioneaza nicidecum cum ne-am imagina noi.Demersul „safe” ar fi sa NU.facem surprize, am aflat si eu in cele din urma… traindu-mi propria experienta…nimeni nu merita, ceea ce stii sigur ca nimeni nu ti-ar face vreodata tie.
Ce am invatat de la subiectul de azi? Ca trebuie sa ne iubim pe noi insine mai mult, ca orice compromis are efecte secundare, ca viata e prea scurta ca sa ne investim timpul in persoanele nepotrivite, ca totul are o limita si un sfarsit,mai ales rabdarea si increderea… ca visul cateodata moare,se stinge, se reaprinde, insa pana la urma moare daca nu are pentru ce sa zboare.

Personaj fara poveste…

Ei? Niste trecatori prin viata.
Eu? Un copil indragostit de viata, dar care-ar insela-o pentru un anume el.
Povestea mea? Nu a avut timp sa inceapa.

Pentru ca mi-e imposibil sa-mi scriu singura povestea. Personaj principal… este un nimic fara decor, personaje secundare.
Iar povestea ce vreau eu sa o scriu este una de dragoste. Se cauta pereche.
Nu vreau decat ce mi se cuvine. Ce i se cuvine oricui. Jumatatea. A mea.
Auditii? Majoritatea au dat gres.Totul murea inainte sa inceapa. N-ajungeam la intriga. Nu era povestea pe care vroiam eu sa o scriu.
Eu sper.Si te astept.Si stiu ca intr-o zi o sa te plictisesti sa eziti, si ai sa vi, sa intregesti personajul principal. Pentru ca rolul asta se imparte la 2. Pentru ca atunci 1+1 vor da tot 1. Vom fi unul si acelasi.
Te astept cuminte, intr-un spatiu alb si gol. Astept ca o data cu venirea ta, sa prinda culoare, astept ca in urma ta sa apara decorurile si restul personajelor. Defapt, daca vrei, ele pot fi fictive. Te vreau doar pe tine sambure de adevar in povestea noastra.
Astept ca din mica mea sclipire sa faci o mare de lumina. Te astept pe tine.
Vreau o realitate care sa ma inspire, sa astern cerneala pe hartie, fara sa-mi doresc sa tai, sa sterg ceva sau sa rup file.
Pentru ca ea s-a saturat de pagini goale; dar e fericita. Pentru ca a invatat sa aiba incredere in presentimente.
Iar atunci…Expozitiunea ar suna altfel…

Ei? Niste trecatori prin viata.
Eu? Un copil indragostit de el. Un copil indragostit de povestea lor.

Moartea vieţii…

Întrebarea existenţială numărul 1: Banii sau viaţa?

Întrebarea existenţială numărul 2: Cum îţi sare muştarul? Unde este el localizat? De ce muştarul şi nu maioneza?

Concluzia existenţială care nu are legătură cu articolul: fotbalul a apărut pentru că doi băieţi au vrut acelaşi lucru. Cum îl desfiinţăm? Introducem încă o minge în teren.

Când cineva drag moare, tu începi să învii, să apreciezi altfel viaţa. Realizezi cât de aproape eşti de moarte în fiecare clipă?

Şi totuşi, nu poţi decât să diminuezi ocaziile unei morţi accidentale când nu eşti încă pregătit psihologic pentru ea. Pentru că până la urmă, mori. Şi nu poţi să faci absolut nimic să schimbi asta. Nemurire o fi, dar nu în lumea asta.

Vei renunţa la tot. Cei dragi îţi vor plânge dispariţia şi îşi vor aminti doar lucrurile plăcute. Dacă ai fost un ratat, pentru ei vei rămâne “săracul”…

Tot ce face omul în lumea aceasta este să îşi facă şederea mai plăcută şi mai confortabilă, pentru că nu ştie cu ce se va înfrunta dincolo de moarte. Nici măcar nu este sigur că există un dincolo.

Şi atunci care este sensul vieţii? Întrebarea aceasta şi-au pus-o toţi filosofii. Şi toţi au murit trişti pentru că nu ştiau încotro se îndreaptă.

Singurul lucru cert din viaţă este moartea. Dar ce face diferenţa? Oricum ai muri, finalitatea este aceeaşi. Însă şi oricum ai trăi, tot mori. Unele religii îţi vin în ajutor şi susţin că există viaţă după moartea aceasta, care este mult mai intensă. Şi ce rost are dacă eu îi las în urmă pe toţi pe care îi iubesc?

Este clar că viaţa nu ar exista fără moarte sau invers. Iar moartea, fiind ceva atât de important, trebuie să acorde vieţii o semnificaţie inifinit mai valoroasă. Viaţa trebuie să fie o comoară dacă dispariţia ei doare atât de tare.

Trăim o teoremă. Rezultatul este acelaşi cu infinite moduri de rezolvare. Singura definitorie este speranţa…ca atunci când vine moartea, nu se termină aici. Ne agăţăm de orice. Hristos a înviat. Poate o vom face şi noi.

Întrebarea face toţi banii.

Să îţi sară muştarul.

Moartea îi face pe oameni să trăiască…să iubească intens pentru că inconşient ştiu că subiectul este pe cale pe dispariţie.

Tu de câte ori faci un lucru, te gândeşti că ar putea să fie ultimul? Sincer? Sunt sigură că nu. Până te va lovi inevitabilul.

Sincer, toţi oameniide calitate pe care îi cunosc, au pierdut pe cineva foarte apropiat. Asta face calitatea? Nu…însă te determină să alegi ceva presus de moarte. Ceva ce nici măcar moartea nu îţi poate lua…crearea amintirii unui om care a făcut diferenţa.

Dacă mori mâine, ce îşi vor aminti oamenii de tine? Vei învia în sulfetele lor, puiule?

Scrisoare

Ora 22:48 , 05 Iunie , Strada Aleea Caminului , Bloc E4 , Etaj 2 , Apartamentul 29 ,
În mica camera a unei scriitoare cu putina experienta ,pe biroul prăfuit,o lampă aprinsă luminează foaia şi pixul său,deşi scrisorile au devenit de mult inutile,ea se pregătea să dea viaţă foii gălbejite.

Orizont Închis

Deseori m-am întrebat dacă însemnările mele au vreun rost în afară de acela de a-mi ţine companie în nopţile târzii, în care ploaia loveşte geamul şi eu strig cuvinte din frustrare,ce ricoşează precum stropii de apă,ce aş vrea ca ploaia să şteargă cicatricile,sa rupă măştile,dar cer prea mult.

De partea asta a ferestrei,o mică lume pararelă exisă în linişte.Un adevărat refugiu ,unde poverile sunt ridicate şi viitorul e incert ,cărţi şi foi,acestea sunt zidurile cetăţii mele,gândurile sunt armele iar sentimentele soldaţii.Dar afară zâmbete paralizate frâng tot ce-i frumos , viitorul e sumbru şi tot ce fac e fară rost.Vreau să rup cortina,vreau să fiu libera,nu normala,nu “fericita”.

Deseori simt cum tot ce mi-am dorit arde,iar vântul duce cenuşa, mult prea departe,tot ce-am vrut e libertate,gândul să zburde pe meleagurile lumii condus de inimă,am vrut să fiu iubita..doar această scrisoare poate stinge jarul din pieptul meu,căci flacăra s-a stins de mult,s-a pierdut între dorinţă,fum şi îndoială.

Eu am luptat cu fiecare fărâmă a sufletului meu,am strigat,am lovit şi tot ce am primit au fost lovituri sfărâmitoare,acestea sunt durerile mele sterile,regretele mele,ce dacă ar putea,ar ţâşni din pieptul meu.Eu am uitat să sper,am uitat să iubesc, am trăit pentru a iubi şi fantezia a rămas fantezie.

E rândul tău acum,să creşti aripi şi să zbori,să te lupţi cu nori,cu tine,cu cei cu priviri închegate,chiar şi cu cei ca mine,laşi şi resemnaţi.Toată viaţa am folosit cuvinte şi gânduri,n-am simţit,sunt pustie,goala în interior căci îmi vărs ultima zvâcnire în aceste rânduri.

Dar acum renunţ la mască,o imitaţie ieftină,renunţ la scutul meu,e ruginit şi mult prea greu,aşa că ies afară ,gata să întâmpin pietre şi săgeţi căci asta e destinul meu,doar o prevestitoare otrăvita,ce se hrăneşte cu speranţă,ce crede că totul va fi bine,ce îmi place să mă mai mint..

Mă semnez indiferenta.

Expeditor
O scriitoare prea tanara pentru toate astea.

05 Iunie
Ora 00:21 , Strada Aleea Caminului ,
Un plic vechi şi mâncat de timp coboară lin cu vântul de la etajul meu , scriitoarei spre trotuar,spre oricine,oricine are ochii să-l vadă.

Neconditionare.

V-ati intrebat vreodata in cate feluri iubesc oamenii? Eu stiam doar de iubirea adevarata si cea parsiva. Am aflat de curand ca exista doua feluri de iubiri pe lumea asta: iubirea-raspuns si iubirea-daruire. Iubirea-raspuns este cea conditionata de asteptari si etichete: ”te iubesc, daca ma faci sa ma simt apreciata”, ”te iubesc, daca imi faci mancare” si exemplele pot continua. Iubirea-daruire este cea care depaseste limitele egoiste ale fiecarei persoane fata de partenerul sau. Iubirea-daruire este a identifica potentialul creator in partenerul tau si al dezvolta. Observi ca prietena ta are obiceiul sa-ti picteze peretii periodic, zicand ca nu e suficient de intim cuibusorul vostru de nebunii? Atunci incurajeaz-o sa-si exprime talentul artistic sau simtul estetic la un curs de pictura sau intr-o galerie personala. Bine, trebuie sa existe talent, dar cred ca ai inteles ce vreau sa spun. Ideea este de a observa acele lucruri care ii fac pe partenerii nostri sa infloreasca, sa se dezvolte, sa se elibereze, chiar daca asta inseamna sa o faca departe de noi. Oare putem? Oare avem atatea resurse interioare, incat sa acceptam ca fericirea iubitului/iubitei noastre este in alta parte, cu alte fiinte si in alte medii decat cel intim? Avem atatea resurse interioare incat sa acceptam ca fiecare are nevoie sa petreaca un timp alaturi de sine sau alte persoane? Reusim oare sa trecem peste nevoile noastre egoiste de genul: ”Ar trebui sa fie aici cu mine, nu prietenele ei!”, ”Ar trebui sa iesim in oras, in loc sa se uite la stupidul ala de meci!”. Dar, daca asta ii face fericiti, am fi capabili sa stam in calea fericirii lor? Cine suntem noi sa decidem asta? Si, se presupune ca iubirea este eliberatoare, inaltatoare, nu constrangatoare. Nu este un prizionerat in care fiecare are de castigat. Ar trebui sa fie o comuniune de nevoi si dorinte negociate si respectate de ambele parti.

Din pacate, foarte putini oameni reusesc sa-si activeze resursele, incat sa fie capabili sa daruiasca iubire in forma sa pura. In ziua de azi, majoritatea este bolnava de o iubire egoista, chinuitoare si dominatoare. Tu esti al meu, eu sunt a ta. Ne apartinem unul altuia, ca niste articole de imbracaminte si daca unul indrazneste sa desparta camasa de pantaloni, e vai si amar! Spuneam ca un astfel de ”sacrificiu” este realizat de foarte putini oameni. Aceia care reusesc asta sunt in deplina comuniune cu sursa interioara de iubire. Simt atat iubire in ei, incat dau pe dinafara, metaforic vorbind. Au atata iubire incat trebuie sa dea si celorlalti. De ce? Pentru ca altfel, s-ar intoxica sufleteste. Dar si pentru ca daruirea iubirii ii innobileaza.

Dar, de unde vine atata iubire? Si, cine ar fi capabil de asa ceva? Este ceva real sau este doar o filozofeala? Cine a experimentat iubirea divina stie despre ce vorbesc. Este acea iubire care ti se ofera numai in contact cu Creatorul sau Universul, in functie de ce crede fiecare. Cei care sunt atei, pot simti ca iubirea celorlalti ii alimenteaza si atunci reusesc sa stabileasca un circuit deschis cu cei din jurul lor. Sau daca in familie li s-a oferit suficienta iubire, atunci sunt capabili sa recreeze acest mecanism pe tot parcursul vietii. Practic, doar daca ti se ofera, poti sa dai. Doar daca ”rezervoarele” iti sunt bine alimentate si prin tine circula un flux continuu de iubire…E greu! Stiu! Si eu simt la fel!

Obisnuiti sa vedem conditionarea peste tot in lumea noastra, cand apare daruirea nu o mai recunoastem. Ni se pare ca ascunde ceva rau intentionat sau face cinste doar celui care o ofera. Peste tot: acasa, la scoala, intre rude, prieteni si colegi cerem si oferim ceva, ne asteptam sa primim daca am oferit sau nu oferim decat daca primim. Sistemul este atat de bine pus la punct incat a devenit un excelent stil de viata!

Recunosc, dupa ce am aflat despre iubirea neconditionata, am fost pusa in incurcatura. Am sau nu resurse? Cand e bine sa dai neconditionat? Cand celalalt cere sau cand nu? Sa continui sa dai , desi celalalt nu simte nevoia sau nu stie ca o are, se numeste neconditionare sau abuz?

Ametita de atatea intrebari, m-am oprit la o singura idee, pe care am aplicat-o in propria viata: a iubi neconditionat inseamna a fi atat de mult deasupra nevoilor tale personale sau, mai pe romaneste, a observa si nevoile celorlalti. Sa participi, sa imbunatatesti, sa scoti in evidenta, sa amplifici acele lucruri care ar face acea nevoie realizabila. Sau care aduce implinire si fericire pe chipul persoanei iubite. Adica, daca vezi ca manifesta un interes anume si nu are suficienta incredere in sine pentru a-l exprima – chiar daca pe tine te calca pe nervi – sa ai atata putere interioara incat sa nu o opresti. Daca poti mai mult, vezi ce are nevoie si ajut-o sa descopere singura calea spre implinire. Daca partenerul tau are o pasiune pentru biciclete si chiar foloseste una, poate ca ar fi mai bine sa-l incurajezi sa participe la un cros, in loc sa te bosumfli geloasa ca o iubeste mai mult decat pe tine. Daca partenera ta te zapaceste vorbind sau trimitandu-ti mesaje, pe care masculinitatea ta te impiedica sa le parcurgi, poate ar fi mai bine sa o sprijini sa scrie o carte sau sa vorbeasca in public mai des. Greu, nu? E mai usor sa oprim, sa blocam, sa refuzam, sa taiam din radacina ce nu este in interesul nostru.

Unde este limita? Unde se opreste iubirea-daruire si cine face asta? Poti oferi, dar numai persoana careia i se ofera are dreptul sa decida daca o primeste sau nu. Poate sa nu stie ca ii este benefica, dar o poate afla prin comunicare si negociere. Oricum, ca un sistem sa mearga e nevoie ca toate rotitele sa se puna de acord sa functioneze.

Ciocnirea…

Atunci când m-am hotărât să înfrunt realitatea şi să mă revărs în lumea aceasta, ei mi-au oferit un nume. Mi-au spus Carmina şi m-au lăsat libera în lume, m-au lăsat să aleg între două posibilităţi la fel de devastatoare şi periculoase. Aveam aşadar posibilitatea să mă las distrusa de lume sau să cuceresc lumea – singurele două variante ale celor care, mergând pe stradă, trăiesc reveria infinitului care-i înconjoară.

Am aşadar un nume… Un nume ce-mi camuflează culoarea ochilor, vibraţia corzilor vocale, fragilitatea gesturilor izolate şi abandonate lângă ceşti de cafea golite de semnificaţii, lângă cărţi uitate deschise, lângă oameni cărora n-am putut să le spun cât de recunoscătoare sunt pentru simplul fapt că i-am cunoscut şi că la un anumit moment s-au aflat lângă mine. Sunt uneori doar un tremurat absurd, doar o frică imensă. Sunt toate cuvintele mele, cele printate şi închise prin dosare, cele uitate prin ierarhia fişierelor din calculator, sunt toate semnificaţiile cuvintelor mele. Toate cuvintele mele sunt eu.

Şi iată cum sfârşitul apocaliptic al eului se apropie. Iată cum vin în viteză prăbuşindu-mă în ideea de tine, iată cum mă ciocnesc de ceea ce-ai fi fost în timp, o lume aparte, un univers izolat dar suficient de mulţumitor pentru mine, un univers în care să mă închid în timp şi să rămân o crisalidă pentru eternitate.